Povesti cu scriitoare si copii

18 scriitoare autohtone care povestesc despre relația lor cu scrisul și cu timpul după apariția copilului. Svetlana Cârstean • Adina Dabija • Ana Dragu • Domnica Drumea • Cristina Ispas • Luminița Marcu • Angela Marinescu • Ștefania Mihalache • Ioana Morpurgo • Viviana Musa Augusto • Carmen Mușat • Simona Popescu • Adina Rosetti • Miruna Runcan • Georgiană Sârbu • Simona Sora • Mihaela Ursa • Elena Vlădăreanu În volumul coordonat de Alina Purcaru, optsprezece poete, prozatoare și eseiste povestesc despre posibilitatea scrisului după apariția copiilor: firesc, uman, cu autenticitatea și curajul confesiunii.Textele vorbesc despre transformări profunde, care au atins și scrisul, despre relația cu lumea din jur, despre reușite și obstacole și nu în ultimul rînd, despre forme de dragoste și atașament – față de copii și față de propriile cărți. O scriitoare care este și mama e inevitabil pusă în față un șir de decizii sensibile, iar Povesti cu scriitoare și copii aduce la suprafață optsprezece mărturii despre încercările de fiecare zi, în care scrisul a rămas o prezență vitală, chiar și atunci nu a (mai) fost o prioritate. O carte a cărei lectură va fi la fel de pasionantă pentru cititori și cititoare, pentru că tema maternității este pusă în balanța cu cea a profesiunii: o dilemă mai actuală ca oricînd. Iar faptul că este vorba despre cariera de scriitoare aduce un plus de atractivitate prin talentul și sinceritatea, uneori șocantă, a celor 18 proze și eseuri. Ele vorbesc despre cum se confruntă și cum se articulează instinctul maternității cu instinctul scrisului. Despre alegeri, sacrificii și, nu în ultimul rînd, despre acel echilibru al vieții pe care îl aduce copilul. Și dau 18 răspunsuri la o întrebare banală: este mai greu să fii scriitoare decît scriitor? - Gabriela Adameșteanu Despre împletirea dintre scris și maternitate, experiența cunoscută direct, iar nu prin mediere culturală, mărturisesc scriitoarele din volumul coordonat, cu luciditate mereu la pîndă și cu subtilă participare subiectivă, de Alină Purcaru. Poete, prozatoare, eseiste, critici literari (imposibil de găsit aici un echivalent feminin...), fiecare cu vocea-i specifică și experiențele-i particulare, scriu aici firesc, uman, cu un curaj al confesiunii care, rămînînd totuși discretă, nu ține seama de inhibiții, tabuuri sau idei primite de-a gata. - Bianca Burta-Cernat Fragment din cartea "Povesti cu scriitoare și copii" "1. Cred că soarele a răsărit undeva dincolo de zidurile camerei, dar nu mai văd nimic și nu-mi mai imaginez lumea de-afară, ce fac oamenii, în ce fel se mișcă, cum aleargă și se-nghesuie în autobuze, cum se privesc furioși. Doar aud. Stau aici, pe patul din Polizu, castanii sunt în floare, e un fel de parfum prin aer de la castanii ăștia, un parfum care intră discret printr-un mic geam deschis. În blocul de nașteri e liniște acum, n-am dormit toată noaptea, am primit câte un sedativ și un miorelaxant cam o dată la două ore, dar pleoapele mele nu și nu, nu-i vreme de dormit acum, hai mai bine să stăm treji să vedem ce se-ntâmplă. Asistentele mănâncă un fel de salam și puțină slănină, întinse pe o hârtie ruptă cred dintr-un atlas de geografie, nu știu pe harta cărei țări și-au așezat azi micul dejun, le văd prin ușa întredeschisă, nu prea mai reacționează la gemete și chemări. E oricum un fel de liniște după multă agitație, au fost câteva nașteri în timpul nopții, singurul lucru pe care-l fac ele acum e să nu mă lase să merg la baie de câte ori vreau. Mă supraveghează drastic și mestecă. Cred că nu e încă 6 dimineață, ghicesc lumina printre jaluzelele spitalului, soarele răsare totuși devreme acum, suntem în luna mai. 8 mai 1997. Nu știu ce urmează, nici când se va-ntâmpla ceea ce urmează. Nu am fost chiar singură de când au venit zorii. Cocoșii de pe Ianga casele vechi din Matache au cântat mereu, de câte ori a trebuit. A fost nevoie să vin aici în noaptea asta ca să descopăr, fără să-i văd, că mai există cocoși în orașul în care locuiesc. Nu înregistrez chiar tot ce e în jurul meu, selectez, la fel ca în situațiile de urgență. Dar cocoșii și castanii mi-au fost alături azi-noapte. O să-mi fie alături în continuare, timp de cinci zile cât voi rămâne în Polizu."

Mi s-a părut interesantă inițiativa Editurii Polirom și a Alinei Purcaru de a invita voci feminine active ale spațiului cultural autohton să își împărtășească gândurile și emoțiile despre relația dintre maternitate și scris. Mi s-a părut un pariu provocator și riscant, ba chiar mărturisesc că am fost surprins să remarc câte nume a reușit să strângă între coperte demersul Alinei Purcaru, atâta timp cât cele două experiențe, aceea a nașterii unui copil dar și a scrisului, chiar dacă reprezintă motive de celebrare și de bucurie, rămân totuși, pentru multe femei. experiențe pe cât de intense, pe atât de intime și de profunde, pe atât de greu de împărtășit și de atins. Ambele par să aibă mai multe lucruri în comun: reclamă eforturi, transformări și evoluție, ambele au o dimensiune prin excelență creatoare, dar, atunci când se suprapun ajung să plaseze femeia, cel puțin aparent, într-o anumită tensiune, într-o anumită relație de autocompetiție particulară pe care bărbații scriitori nu au cum să o trăiască (cel puțin nu în societatea contemporană). Ce se schimbă pentru o femeie care scrie, în momentul în care aduce pe lume un copil? Ce se modifică în practica scrisului și în conținutul așternut pe hârtie? Orientate de întrebările coordonatoarei volumului Povești cu scriitoare și copii, fără a se simți constrânse în formă sau conținut, peste 15 femei de toate vârstele, autoare și cu cariere intelectuale impresionante dau frâu liber imaginației și emoțiilor în încercarea de a aproxima felul în care au trăit această suprapunere între obișnuința solitară a scrisului, a performanțelor în sfera ficțiunii/criticii literare, cu toate tabieturile sale, cu toate inspirațiile și preocupările aferente și sosirea pe lume a unei noi vieți, cu toate responsabilitățile, stările, epuizările atașate. Căci dacă orice naștere, în orice familie ajunge, într-o mare măsură să transforme programul, dacă nu chiar întreg universul domestic și intelectual al părinților, cu atât mai spectaculoase sunt provocările pentru cei care nu sunt doar angajați într-o profesie (în care poți face compromisuri, amânări și renunțări), ci sunt surprinși de o anumită vocație, de o afinitate personală și intimă, pe care au exersat-o și au valorificat-o în timp, care a devenit parte din ei, fără a putea fi marginalizată cu lejeritate, așezată oricând și oricum pe o simplă listă de priorități. De la eseu, la scrisori imaginare, la pagini de jurnal, textele care intră în alcătuirea volumului dovedesc o mare varietate stilistică și de compoziție și dezvăluie fiecare, un alt unghi și o altă experiență, uneori confirmând, alteori dinamitând așteptările cititorului. Pentru Svetlana Cârstean scrisul s-a integrat perfect cu statutul de mamă (a fost și a rămas un membru al familiei care a avut întotdeauna loc la masă), pe Cristina Ispas venirea copilului pe lume a făcut-o mai eficientă când s-a așezat la masa de scris, pentru Luminița Marcu sarcina a fost o treabă tare incomodă, dar nașterea s-a dovedit un moment revelator care i-a amintit proaspetei mame pentru prima oară că viața copilului e mai importantă decât viața ei. Interviul luat Angelei Marinescu este o experiență cu adevărat cutremurătoare despre spiritul de sacrificiu, vulnerabilitatea post parțum și despre cum viciile și scrisul pot deveni mijloace de apărare în fața copleșitoarelor probleme de după naștere, cu un copil bolnav și o căsnicie ruinată. Ștefania Mihalache mărturisește că nu a mai scris de când era însărcinată, amintind că a devenit o ființă nouă din momentul în care și-a asumat statutul de mamă. Ioana Morpurgo vorbește despre experiența maternității departe de România (și despre cum ești întâmpinat în Anglia, dacă îți alăptezi copilul în public) dar și despre cum e să trăiești cu un personaj imaginar, cu acea tentație a ficțiunii chiar și când îți duci copilul la vaccinat sau încerci să îl pregătești de culcare. Pentru Carmen Mușat maternitatea a adus cu sine paradoxuri: pe de o parte o simplificare a vieții: lucrurile care păreau indispensabile au putut fi puse între paranteze, pe de altă parte o complicare – timpul tău nu îți mai aparține (copiii s-au dovedit însă până la urmă completarea absolută pentru universitară bucureșteană). După ce și-a adus pe lume fiica, Simona Popescu a realizat că există momente în viața unui scriitor când literatura pur și simplu nu mai contează, atâta timp cât venirea pe lume a copilului îți dă o viață în plus. La fel de surprinzătoare e mărturia Adinei Rosetti (care a găsit un orizont temporal pentru scris, tocmai în perioada maternității), dar și cea a Mihaelei Ursa pentru care concediul de maternitate a fost un prilej pentru o pauză de dezintoxicare discursivă. Sincere, creative și emoționante, textele cuprinse în volumul coordonat de Alina Purcaru sunt departe de o glorificare feministă a capacității de a integra fără cusur provocările personale, profesionale și maternale într-un întreg coerent perfect. Fără să fie pe deplin disjuncte, statutul de mamă și cel de scriitoare aduc cu sine multă tensiune, multe renunțări și transformări, multe așteptări și modificări de statut din partea societății (care, indiferent cât de emancipată ar fi astăzi, tot mai dezvăluie niște reflexe perceptuale destul de înguste și pesîmiste în ceea ce privește resursele și capacitățile feminine imediat după naștere) și cu toate acestea, niciuna dintre semnatarele articolului nu pare să regrete vreun moment antrenarea în această spirală a evoluției ireversibile. Între sentimente de vinovăție, scutece schimbate, inspirații fulgerătoare, texte scrise la ceasurile mici ale dimineții, tocmai interacțiunea aceasta aparent haotică dintre cele două instincte: maternal și cel al scrisului, așază premisele pentru un echilibru miraculos, reîntemeietor pentru o altă etapă a existenței. Sever Gulea, pentru blog.libris.ro