Tac chitic. Îl las să vorbească. Între timp mă delectez privind cascadele, Niagarele de volume. Mă pomenesc că nu îl invidiez nicidecum, mă răsfăț cu deliciul oferit de Veronica. Nebunia situației stârnește în mine nebunia închipuirii că toate erau ca și ale mele, că omul era nebun sau că nu există, căci era ca și cum chiar n-ar fi existat. Marea se calmase, stâncile nu mai erau înghițite, valurile nu-și mai borau spuma din convulsiunile stomacului ei peste colțurile și turțurii negri. Nu mai știu cum ajunsesem aici. Locul părea atât de ireal. Și venirea, și apropierea neașteptată de școală, cu perioada școlărească ce mă împresura magic dar și viclean. Așa era hainitatea realității doar. Crapa fi erea în tine de implacabilă ce era realitatea. Și unde mai puteam să fug? Ajunsesem la un capăt, nu era destul de clar? La capăt. Nu știu…, asta, Mișelescu, trăia, dar într-altă lume, mai densă decât a noastră….
