Ana era o fetiță curioasă, cu ochii mari și plini de lumină, ce reflectau dorința ei de a înțelege tot ceea ce era în jurul său. Fiecare gest al oamenilor, fiecare sunet din sat și fiecare floare care se legăna în vânt îi stârneau întrebări.
Oriunde mergea, observa detalii mici: cum se mișcă păsările, cum se mișcă apa izvorului, cum se joacă copiii și întotdeauna întreba pe cei din jur de ce lucrurile sunt așa și nu altfel. Răspunsul pe care îl primea cel mai des era că: „Așa le-a făcut Dumnezeu!”. Atunci, în mintea micuței s-a născut o altă întrebare:
- Unde pot să-L văd pe Dumnezeu?
Răspunsurile pe care le primea erau mereu diferite.
Unii îi spuneau că Dumnezeu este sus, în cer, printre nori, alții că este în biserică, în icoane sau în rugăciune. Ana îi asculta pe toți, dar niciunul nu îi aducea liniștea pe care o căuta. Dorința ei nu era doar să audă despre Dumnezeu, ci să-L simtă cu adevărat, să-L atingă, să-L vadă așa cum vezi soarele sau florile din grădină. Într-o zi, s-a întors acasă și s-a așezat lângă bunica ei, care o privea cu blândețe și înțelegere. Ana a pus aceeași întrebare, cu vocea ei mică, dar hotărâtă:
- Bunico, unde aș putea merge ca să-L văd pe Dumnezeu?
Bunica i-a zâmbit, cu ochii strălucind de iubire, și i-a spus încet, arătând către pieptul fetiței:
- Dumnezeu este în inimă, Ana.
Ilustrații alb-negru.
Povestiri mici pentru inimi mari
