Prăvale-Baba

Prăvale-Baba e celălalt nume al unui oraș din Moldova. Te duci cu trenul într-acolo, abătându-te de la o linie principală. Un tren care așteaptă, ca o jucărie ținută la spate, îndărătul unei gări serioase, înduplecând sufletul călătorului să-și uite vârsta și să-și regăsească zâmbetul uitatelor mirări. Căci vagoanele trenului se ivesc ca cei șapte pitici în ochii celei Alba-ca-Zăpada. Nu-i descântă nimeni locomotivei „Melc, melc, codobelc, scoate coarne bourești”, dar ea deodată scoate coarne de fum negru, se simte strașnic de locomotivă și arată că e, pornind cu zarvă mare de tinichea și chivără de fum, încălecată parcă pe un căluț de lemn.   Stă și unde e gara și unde nu e, ca și cum ar trebui să urce în tren veverițe, nevăstuici și rândunele nezburătoare în vagoanele ei. Fochistul poate să fie un motan, iar controlorul un urs cu cizme și cu ochelari. Dacă-i așa, un pension de iepurași vine în clasa a treia, condus de-o iepuroaică și de-o bufniță care stă în clasa întâia, alături de două căprioare, cu talie și ochi de modă veche, și de un țap cu bărbișon Napoleon al III-lea; iar, dacă-i altfel, parcă n-ar fi, și totuna e în trenul care umblă ceva mai iute decât melcii și omizile, nu mult, pe un drum cotit și răsucit ca spiralele fumului.   Uneori își ia vânt - de ce, el știe -, alteori stă ca să-l ajungă câte-o rață, care gâgâie apoi subt banca iepurilor dintr-a treia. E cel mai mic tren de pe lume: mânzul, puiul, mărțișorul; numai pe un covor cu jucării ar putea fi mare, în mâinile unei fetițe cu cozi. De-a dreapta și de-a stânga lui răsar, vin și se duc de-a dura dealuri dese, verzi ca poama busuioacă...