Tehnic vorbind, pridvorul apartine bisericii si este acea incapere care protejeaza intrarea si precede pronaosul. Corespondentul, in cazul casei traditionale, este prispa, dar poetica volumului nu face nici o trimitere spre o atare situare, spre o pozitionare in profan. Si intr-un caz si in celalalt, dar mai ales in ce priveste pridvorul, vorbim despre un spatiu deschis in care lumea se negociaza, in care lucrurile se aleg, in care (de ce nu) se separa graul de neghina. Pentru Daniel Intuneric, astfel, pridvorul nu poate fi decat al Crucii pentru ca doar ea are puterea de a imparti apele, de a permite celor drepti, celor fericiti, sa guste Imparatia Cerurilor, sa aiba, adica, darul mantuirii. Interesant este ca referirile la pridvor, ca plasare simbolica, se gasesc explicit doar in primul si in ultimul poem de parca autorul a incercat sa realizeze o sfera poetica in care cititorul sa aiba un rotund al metafizii intermediarului, o spiritualitate a lui intru, tipica nu doar pridvorului, ci chiar conditiei umane, in integralitatea ei.
Cum este aceasta poezie a pridvorului? Ca o maree, chiar daca optiunea spirituala este ferma. Pentru ca desi indoiala nu este a aspiratiei, a caii, este a omului si a neputintei sale. Intalnim aici tensiunea marilor intrebari si a marilor teme existentiale, starea semidetasarii de lumesc, iar poemul devine si el o marturie a lucrului de sine. Scrisul e cand ancorat puternic, ca o asezare de pietre, cand ezitant, parca risipit, intr-un lamento temperat. Este ceea ce si da poeziei adevar, ceea ce o face sa primeasca empatie si sa-l invite pe cititor la propria rugaciune. Cred ca dupa acest volum Daniel Intuneric ar trebui sa isi schimbe numele in Lumina - Laurentiu-Ciprian Tudor
