Aceste volume oferă o relatare concisă și lucidă a unor campanii militare (...), precum și o analiză pătrunzătoare a strategiilor și a modului de conducere. Ideale pentru școală, dar și pentru lecturi la gura sobei. - James M. McPherson, câștigător al Premiului Pulitzer În 1095, împăratul bizantin Alexios I a cerut ajutorul statelor creștine din Europa apuseană împotriva turcilor care năvăliseră în imperiu după înfrângerea dezastruoasă a bizantinilor la Manzinkert în 1071. Volumul este dedicat Primei Cruciade (1096–1099) ce a urmat, în timpul căreia câteva armate de „pelerini înarmați“ au mărșăluit prin Europa spre Țara Sfântă. Aceștia s-au desfășurat într-o lume islamică divizată și fragmentată și au câștigat o serie de victorii aparent miraculoase, cucerind chiar Ierusalimul. Dar succesul Primei Cruciade nu avea să se mai repete, urmând două veacuri de războaie înverșunate, ale căror repercusiuni le resimțim până astăzi. Fragment din volumul "Prima cruciadă 1096-1099" de David Nicolle: "Succesul Primei Cruciade s-a datorat superiorității numerice și coeziunii, în timp ce eșecul forțelor islamice a fost provocat de reacția fragmentată și necoordonată a comandanților săi. Singura excepție reală la acest scenariu a fost înfrângerea remarcabilă a cruciaților de către armata aliată a lui Kur-Bugha, lângă Antiohia. Aici, totuși, o mare parte a armatei islamice a abandonat câmpul de luptă ca urmare a unei decizii de a-i refuza lui Kur-Bugha o victorie ce l-ar fi putut face „mult prea puternic". Cruciații au dat dovadă, aproape invariabil, de o motivație mai mare, ce părea, în ochii dușmanilor, o formă de fanatism religios. Nu există dovezi reale ca cruciații din Apusul Europei s-ar fi bucurat de o superioritate tehnologică sau tactică. De fapt, lucrurile par să fi stat mai degrabă invers. Chiar și în cazul cailor de luptă, imaginea populară a cavalerilor europeni călare pe cai mai mari, ce doborau caii presupus mai mici ai adversarilor, este un mit. Dimpotrivă, elita profesionistă a principalelor armate selgiucide și fatimide avea probabil căi mai mari decât cei ai majorității cavalerilor cruciați. Mai mult, în perioada în care cruciații au ajuns la Ierusalim, ei își pierduseră practic toți caii cu care plecaseră. Aproape imediat după ce Prima Cruciadă a înfrânt armata fatimidă în apropiere de Ascalon, majoritatea cruciaților au început să se întoarcă acasă. Cei mai mulți au călătorit pe uscat până în nordul Siriei înainte să se îmbarce pe corăbiile ce mergeau spre vest deoarece flota fatimidă încă domină coastele Palestinei și Libanului. În cele din urmă, nu mai mult de 300 de cavaleri și un număr necunoscut de infanteriști au rămas să apere Ierusalimul, Ramlah și Haifa — nucleul viitorului Regat al Ierusalimului. Apoi s-au format treptat patru state cruciate, de la Comitatul Edessei și Principatul Antiohiei în nord, trecând prin Comitatul Tripoli până la Regatul Ierusalimului în sud."
