Cartea Primavara la Roma a doamnei Stone PDF

    Karen Stone și-a pierdut și cariera, și soțul. La cincizeci de ani, tot ce-i mai rămâne de făcut e să se plimbe fără țintă pe străzile Romei sărăcite de război, curtată de nobile scăpătate care vor să-i „procure” bogatei văduve din America tineri italieni cu care să-și petreacă a doua parte a noii ei vieți. Prinsă între forța propriilor dorințe și frica de a nu pierde demnitatea de suprafață a vieții sale anterioare, fosta actriță se vede purtată dintr-o derivă în alta în acest impecabil studiu asupra degradării.     Primul roman al lui Tennessee Williams nu are deci nimic dintr-un debut literar. Primăvara la Roma a doamnei Stone păstrează aceeași mână sigură că-n piesele care l-au făcut celebru, același ochi pentru disfuncțional și pentru instabilitate, aceeași abilitate de a pătrunde în spatele valului de respectabilitate socială pentru a găsi drama și durerea.     „Splendid scrisă, precisă, scurtă, completă și frumoasă.” - Gore Vidal     Fragment din romanul "Primăvara la Roma a doamnei Stone" de Tennessee Williams:     ”Într-o după-amiază târzie de primăvară, doamna Stone făcu surprinzătoarea descoperire că o furtună puternică suflase prin ungherele minții ei și risipise toate acele nume și chipuri în cele patru vânturi și în cele șapte colțuri ale lumii. Tocmai coborâse din mașină pe o bordură de pe Via Veneto și se pregătea să intre la croitoreasa când o voce de femeie o strigă pe numele mic. O clipă mai târziu a fost prinsă de braț de către o persoană, pe care doar foarte vag își aducea aminte să o mai fi văzut undeva înainte. Își ascunse eșecul tinerii de minte sub o flecăreală rapidă. Dar trecură câteva minute până când se dumiri că aceasta nu era o simplă cunoștință. Făcuse parte din acel cerc intim de prieteni pe care soții Stone îi considerau „gască" lor. Era Julia Mcllhenny, iar însoțitorul ei, marele om ca o broască plutind dezagreabil în spatele unui trabuc, era un fost partener de afaceri care „se amestecase" invariabil în reprezentațiile doamnei Stone. Nu îi recunoscu. Pentru câteva minute nu avu nici cea mai vagă idee cine erau. Când își aduse aminte, enormitatea acestui lapsus o vlăgui. Îi dădură lacrimile. „Oh, Julia", murmură ea, aducându-și în sfârșit aminte de numele micuței femei durdulii. „Julia, trebuie să-ți spun ceva.” O luă pe femeie deoparte și, dintr-un motiv de neînțeles, începu să născocească o minciună despre ea însăși. Îi povesti că suferea de o tumoare malignă, de care se operase, dar că tumoarea recidivase. Nu avea să mai trăiască mult. Când femeia o întrebă unde se găsea tumoarea sau când doar avu impresia că o întrebase unde, îi răspunse că era o tumoare pe uter. Îi povesti că uterul îi fusese extirpat, dar tumoarea era mult prea avansată și se extinsese și la celelalte organe. În timp ce născocea minciuna aceasta, doamna Stone simțea ceva asemănător cu bucuria, o senzație de libertate sălbatică pe care o cunoscuse doar uneori [...]”