Mulțimea deprinderilor mici, imorale – este tină pentru sufletul omului dacă omul le statornicește în sine sau le socotește un rău „inevitabil”, împotriva căruia „nu merita” și „nu trebuie” să lupte. Și tocmai aici, iată, cade sufletul în cursa vrăjmașului lui Dumnezeu. „Eu nu sunt sfânt”, „eu traiesc in lume” și „trebuie să trăiesc ca toată lumea” – se liniștește pe sine conștiința cea mâhnită a omului credincios.
Omule, omule, firește că nu ești sfânt, firește că „trăiesti in lume” și „trebuie să trăiești ca toată lumea” și de aceea – te naști ca toată lumea, mori ca ea, privești, asculți, vorbești ca ea, dar de ce trebuie să încâlci și tu Legea lui Dumnezeu – „că ea”? De ce trebuie și tu din punct de vedere moral să mirosi atât de neplăcut „că ea”? Gândește-te la asta, omule.
Cât de greu este să scape sufletul de o idee greșită, dar obișnuită. Psihologia acestei lumi ateiste a pătruns atât de adânc în lumea psihică a omului modern încât față de păcat și de crimă împotriva Legilor lui Dumnezeu aproape toți oamenii acționează la fel – „dupa tipar”. Iar, ce este cel mai trist, este faptul că răul le-a insuflat oamenilor ca cerințele păcatului să le numească „cerințele firii”. Cerințele firii sunt – a respira, a mânca cu măsură, a te încălzi, a dormi, nicidecum a-ți droga organismul, a te atașa fără nici un sens de miraj, de fum.
