Cartea Primele cincisprezece vieti ale lui Harry August PDF

   JOHN W. CAMPBELL MEMORIAL AWARD 2015    PREMIUL IGNOTUS 2016 PENTRU CEL BUN ROMAN STRĂIN     Sunt Harry August, născut de Anul Nou în 1919. Am șaizeci și opt de ani. Am opt sute nouăzeci și nouă de ani.     Harry August nu este un om obișnuit; după ce moare, el renaște, păstrându-și amintirile din viețile anterioare. Orice ar face, orice decizii ar lua în nouă viață, nimic din destinul lui nu se schimbă, pentru că, inevitabil, Harry se întoarce iar și iar la momentul nașterii sale. Dar atunci când un mesaj din viitor îl anunță că lumea e pe care să se sfârșească, el trebuie să dezlege misterul și să găsească vinovatul, încercând să salveze un trecut pe care nu-l poate schimba și un viitor pe care nu-l poate accepta. Lumea se sfârșește… Mesajul a ajuns de la copil la adult, de la copil la adult e transmis din generație în generație, de la o mie de ani din viitor. Lumea se sfârșește și noi n-o putem împiedica. Așa că acum depinde de tine!      Fragment din romanul "Primele cincisprezece vieți ale lui Harry August" de Claire North:     ”O zi.     Doar o zi ca să evit o soartă mult, mult mai rea decât moartea.     O zi într-un veșmânt capitonat, legat de un scaun capitonat într-o cameră capitonată.     Caută fisurile în sistem, orice fisură, orice.     Scaunul înșurubat în podea, perfuzia intravenoasă care mă alimenta cu substanțe nutritive pe care în mod norrnal aș fi refuzat să le accept. Ușa capitonată, gardieni în fața ei. Ei erau veriga cea mai slabă. Refuzând să participe la ceea ce urma să se întâmple, Vincent lăsase procesul descoperit și expus manipulării. Nu mă îndoiam că le ordonase gardienilor să nu discute cu mine, dar uneori chiar și un soldat prost plătit al URSS trebuia să ia inițiativă.     Am tras și am răsucit acul din venă până când am reușit să-l scot, sfârtecându-mi pielea de pe mână într-o dungă roșie zimțată. N-am strigat, n-am spus nimic, însă am lăsat sângele să curgă în pete mari și purpurii pe podeaua capitonată, care se infiltrau în țesătură în culori foarte vii. Chinga din jurul frunții nu-mi lăsa capul să cadă, dar am închis ochii și am așteptat, cu ceea ce speram că este cea mai reușită expresie absentă de care eram în stare. Gardienilor le-a trebuit rușinos de mult timp până m-au verificat și au văzut sângele scurgându-se de pe scaun. Au năvălit deodată, apoi a avut loc o conversație stânjenitoare despre ce ar trebui să facă întrebându-se dacă ar trebui să cheme ajutoare.     — A leșinat? a întrebat unul dintre ei. Cât de mult sânge a pierdut?      Cel mai în vârstă și, speram, mai mare în grad, mi-a cercet mâna.     — E o rană superficială, a exclamat el. Și-a tras afară acul.     Am deschis ochii și am fost mulțumit să văd că omul a sărit înapoi panicat.     — Domnilor, am spus, îmi imaginez că aveți ordine să nu comunicați cu mine, așa că permiteți-mi să fiu direct și succint. Vă știu pe toți, știu cum vă cheamă, vă știu gradele, poveștile și de unde vă trageți. Știu că tu, soldat, încă mai stai cu maică-ta, iar tu, sergent, ai la Moscova o nevastă pe care n-ai mai văzut-o de trei ani și jumătate și o fetiță a cărei poză o porți mândru în buzunar și o arăți negreșit tuturorlă cantină, în fiecare pauză de masă. „Ea e nestemata mea”, spui tu. „E averea mea.” Am o întrebare pentru voi, o singură întrebare: ele nu știu nimic? Absolut nimic despre ceea ce faceți voi?”