Printre arabii din sudul Irakului

Autorul bestsellerului "Nisipurile arabe" În cei opt ani petrecuți la jumătatea secolului trecut în ținuturile mlăștinoase de la confluența Tigrului cu Eufratul, Wilfred Thesiger a ajuns să-i înțeleagă și să-i admire pe locuitorii din această zonă și stilul lor de viață neschimbat de milenii. Călătorind din sat în sat cu canoea, Thesiger vede case din stuf cu o arhitectură impresionantă, canale și lacuri pline de pești și păsări acvatice, insule plutitoare și turme de bivoli de apă, asistă la vînători de mistreți, la accidente, conflicte și vendete. Astfel îi cunoaște pe oamenii acestei regiuni, arabi curajoși, ospitalieri și loiali, care aveau să sufere enorm de pe urma distrugerilor din timpul regimului lui Saddam Hussein. Cartea sa este un omagiu adus acestor oameni și o mărturie tulburătoare despre o cultură și un ecosistem care astăzi aproape că au dispărut. Din cuprins: La vînătoare de mistreți • Sosirea la Qabab • Primele impresii despre madani • În casa de oaspeți a lui Sadam • Bu Mughaifat, un sat din Mlaștini • În inima Mlaștinilor • Vrajbele în Mlaștini • Falih Bin Majid • Moartea lui Falih • Familia lui Amară • Potopul din 1954 • Seceta din 1955 Traducere de Mihaela Negrilă Fragment din cartea "Printre arabii din sudul Irakului" de Wilfred Thesiger "În casa de oaspeți a lui Sadam În anul precedent, citisem tot ce putusem despre madani. Era foarte puțin. Singura carte părea a fi Haji Rikkan: Marsh Arab de Fulanain (S.E. Hedgecock), o descriere plină de simpatie a vieții unui arab din Ținutul Mlaștinilor la sfârșitul Primului Război Mondial. În rest, nu am găsit decât referiri ocazionale la ei, toate deloc măgulitoare, în diverse relatări despre campania din Mesopotamia. În mod cert, madanii aveau o reputație proastă printre arabi și englezi deopotrivă. În arabă, cuvântul însemna locuitor din Adan sau câmpie, iar nomazii din deșert îl foloseau disprețuitor pentru a desemna oricare dintre triburile irakiene de pe fluviu, în timp ce agricultorii stabiliți de-a lungul cursurilor de apă îl foloseau disprețuitor cu referire la locuitorii Mlaștinilor. Toți arabii sunt snobi. Cu cât erau mai mari pretențifle unui trib de a fi de descendență arabă pură, cu atât îi disprețuiau mai mult membrii săi pe locuitorii Mlaștinilor pentru originea lor incertă și cu atât se grăbeau să le impute toate formele de înșelăciune și răutate. Și orășenii care călătoreau pe Tigru și Eufrat se temeau de ei, îi evitau și credeau tot ce auzeau rău despre ei. Reputația lor era proastă chiar și printre britanicii din Irak — moștenire, bănuiam eu, din Primul Război Mondial, când, de la adăpostul Mlaștinilor, omorâseră și jefuiseră ambele tabere, fără discriminare. În puținii ani în care britanicii au administrat Irakul, consilierii politici au fost prea ocupați cu chestiuni mai urgente pentru a-și bate prea mult capul cu madanii. Mai mulți dintre ei au Călătorit mult în Ținutul Mlaștinilor, însă vizitele lor rareori durau mai mult de câteva zile. În ultimii ani, o serie de europeni din Basra și Bagdad veniseră la vânătoare de rate sălbatice, însă ei stăteau la șeicii mai înstăriți de la marginea Mlaștinilor. Cât despre demnitarii irakieni, eram sigur că nici unul dintre ei nu pătrunsese în Mlaștini mai departe decât era absolut necesar. Eu eram, probabil, primul outsider care avea atât înclinalia, cât și ocazia de a trăi printre madani, ca unul de-ai lor. "