Printre umbrele Bucurestilor

Umbrele trecutului rămase printre noi, așteaptă să fie descoperite și readuse la viață. Am zugrăvit cu pensula rnintii, în culorile cuvintelor, o mică parte a istoriei uitate. Trăirile, visele celor care au lăsat urme prin anul 1821 le-am așezat în rama întâmplărilor petrecute...    Fragment din cartea "Printre umbrele Bucureștilor" de Ștefan Seclaman: "Dumitru iese pe poarta hanului, trece pe lângă ruinele Curții Vechi, intră pe o uliță îngustă, dacă ar întinde brațele în lateral cu ușurință degetele sale ar atinge zidurile caselor din stânga și din dreapta uliței. Ajuns în Strada Șelari, plină de praf, cu oameni care se foiesc dintr-o parte în alta, face un pic la dreapta, trece pe lângă Ulița Zarafi și o ține înainte, după care ajunge în Gabroveni. O stradă scurtă, care a luat numele meseriașilor bulgari veniți din orașul Gabrovo, recunoscuți ca buni meșteri în făurirea cuțitelor. S-au așezat în această zonă a Bucureștiului, formând o micuță comunitate. Tot aici, a fost zidit un han, la intrarea de răsărit a străzii, și a primit numele Gabroveni. Clădire în formă dreptunghiulară, are prăvălii în partea de jos, unde se vând produse textile. Intrarea în curte este printr-un culoar boltit, lung de câțiva metri, care are la capete porți masive din stejar, legate cu feronerie. Accesul în han se face prin două părți, una dinspre Strada Lipscani, iar cealaltă dinspre Gabroveni. Curtea interioară este destul de spațioasă, pietruită, rece și mereu umbrită. Ușile și ferestrele cu lucrături metalice masive dau un aspect aparte curții ieșite din tiparul hanurilor acestor vremuri. Scările sunt din piatră, atât cele care duc la prăvălii, cât și cele către camerele de la etaj aflate în partea de sud și de nord a clădirii. Olteanul intră grăbit în curtea plină de armeni și greci, care-și agită degetele prin aer, ca toată mahalaua să vadă ce ghiuluri cu nestemate au dumnealor. În partea de răsărit a curții este o ușă, care înlesnește intrarea într-o sală mare. Din această încăpere se aude un zumzet de neoprit, se simte mirosul greu de friptură, pește și ciorbă. Fumul ieșit din narghilelele turcești se răspândește până în strada călcată de furnicarul omenesc. Trece printre grupurile de bărbați și femei, care stau la taclale în curtea hanului. Urcă treptele către odăi, se oprește la a doua ușă așezată pe partea nordică a clădirii. Scoate din chimir o cheie mare făcută din fier înnegrit, deschide ușa împingând cu umărul în lemnul masiv. Odaia nu este spațioasă, cât să încapă un pat îngust, acoperit cu un sac umplut cu paie și iarba uscată. Lumina zilei nu prea are pe unde să intre, fereastra este atât de îngustă, încât un bărbat cu greu poate scoate capul afară. Zidurile sunt văruite o dată pe an, pereții au căpătat nuanțele pământului de la fumul lumânărilor și al lămpilor cu seu. Lângă ușă se afla o masă mică, pe care stă o carafă pe jumătate cu apă, și un butuc de plop care ține loc de scaun. Deasupra patului este o desagă neagră, Dumitru o pune pe umărul stâng, dă roată cu privirea prin odaia sărăcăcioasă și pleacă în grabă."