Prizonier in propriul corp

    Există vreo legătură între război și boala? Dincolo de deznodământul sinistru comun pe care ambele îl livrează, atât războiul, cât și boala ne transformă în victime, statut cu care ne împăcăm foarte greu, atâta timp cât el constituie o neagare a libertății. Oare ce senzație poți să ai, când conștientizezi că întreaga ta viață atârnă de absurditatea întâmplării fatale, de a fi prins într-un anumit cadru istoric sau într-o anumită combinație de factori fizici care te condamnă la suferința lentă și poate chiar la moarte, dincolo de orice posibilitate de scăpare?     Diagnosticat cu o boală incurabilă fără cauze elucidate, Guillaume de Fonclare, autor francez, director al Memorialului de la Peronne, dedicat victimelor bătăliei de pe Somme din 1916 este pus în fața unei asemenea provocări de a accepta degradarea și suferința, având ca singura armă de rezistență scrisul și imaginația. Confruntarea cu boala, când mai încrâncenată, când mai detașată îl face pe Fonclare să trăiască o adevărată experiență de front, apropiată cu aceea a soldaților prinși în adăposturile mortale din primul Război Mondial. într-un eseu emoționant de doar 100 de pagini, desenând paralele între victimele războiului și propria sa condiție neputincioasă, Fonclare află însă singura cale de eliberare în fața fatalității coroporale: acceptarea senină a propriei invalidități.