Prizoniera in Teheran

Prizonieră în Teheran. Cum am supraviețuit într-o închisoare iraniană Bestseller internațional   În ianuarie 1982, Marina Moradi-Bakht, pe atunci în vîrstă de 16 ani, este arestată, apoi torturată și condamnată la moarte pentru crime politice: protestase la școală împreună cu alți tineri atunci cînd, în urma revoluției din Iran, propaganda islamică și studierea Coranului deveniseră mai importante decît disciplinele de învățămînt. În sinistra închisoare Evin din Teheran, Ali, unul dintre anchetatorii care interoghează deți-nuții, se îndrăgostește de ea și o salvează din fața plutonului de execuție folosindu-și legăturile cu ayatollahul Khomeini. Prețul pe care i-l cere în schimb este covîrșitor: va trebui să-l ia de soț și să se convertească la religia islamică. Altfel, nu doar ea, ci întreaga ei familie și Andre Nemat, tînărul pe care îl iubește, vor avea de suferit. Marina va trebui să accepte și, din condamnată la moarte, va deveni prizoniera pe viață a statului iranian și a bărbatului care ține în mîini soarta ei și a familiei sale. Dramatice, pline de pasiune și sensibilitate, amintirile ei au fost traduse și publicate în zeci de țări din întreaga lume.   „Marina Nemat spune o poveste sfîșietoare despre iertare, speranța și dragoste răbdătoare; ea dă glas istoriilor nespuse, trecute sub tăcere de revoluția din Iran.” (Publishers Weekly) Traducere de Mădălină Șofron și Cristina Popescu Fragment din carte: "Dacă am avut vreodată îndoieli cu privire la faptul că am povestit ce s-a întâmplat, acestea s-au spulberat în vara anului 2005, când am cunoscut un cuplu de iranieni în vizită la cineva. Ne-am simțit bine în prezența lor și am discutat despre lucruri obișnuite: serviciu, piața imobiliară, educarea copiilor... Când, pe seară, s-a lăsat prea rece ca să mai stăm afară, am intrat în casă pentru deșert. În timp ce ne servea cafeaua, gazda m-a întrebat cum mai mergea cartea și femeia iraniană, Parisa, a vrut să știe despre ce era vorba. — Când aveam 16 ani, am fost arestată și am fost prizonier politic la Evin timp de doi ani. Despre asta scriu, i-am răspuns. Parisa a pălit. — Te simți bine? am întrebat-o. A ezitat o clipă, apoi mi-a spus că și ea fusese închisă câteva luni la Evin. Toți cei care erau de față au tăcut, uitându-se la noi. Parisa și cu mine am descoperit că fuseserăm închise în același timp, în zone diferite din aceeași clădire. l-am pomenit numele câtorva dintre colegele mele de celulă, dar nu le cunoștea, iar ea mi-a povestit despre prietenele ei din închisoare, pe care eu nu le știam. Cu toate acestea, împărtășeam amintiri cu privire la anumite evenimente care erau bine cunoscute majorității prizonierilor de la Evin. Mi-a mărturisit că era prima dată când vorbea cu cineva despre experiențele din închisoare. — Nimeni nu vorbește despre asta, mi-a spus. Exact aceeași tăcere mă ținuse și pe mine captiva mai bine de douăzeci de ani. Când am fost eliberată de la Evin, familia mea s-a purtat de parcă totul ar fi fost în regulă. Nimeni nu pomenea de închisoare. Nu m-a întrebat nimeni „Ce-ai pățit?". Tânjeam să le povestesc cum fusese viața mea acolo, dar nu știam de unde să încep. "