Născut la Vicovul de Sus, crescut în Bucovina, reîntors în mai multe rânduri pentru lungi perioade la Cernăuți, unde învățase și fusese numit profesor de istoria românilor la Universitatea noastră cea mai nordică, până când, prin răpirea de către ruși a părții de sus a provinciei, nu și-a mai putut continua acolo profesiunea de dascăl, Ion I. Nistor a fost, desigur, istoricul care a scris cel mai mult, cu adânca simțire și profundă competentă despre drepturile romanilor asupra acelei zone naționale în care s-a încheg românesc al principatului Moldova. Cu toate acestea, el nu poate fi considerat nicidecum un istoric localist al provinciei natale, întrucât, oricât de numeroase studii a dedicat spațiului de origine, ele se pierd în ansamblul scrierilor sale ce îmbrățișează larga problematică a romanității din cele mai vechi timpuri, până în zilele vieții sale, culminând cu acea Istorie a românilor (2600 p. de manuscris), nepublicată încă. De altfel, în oricare dintre cercetările sale, oricât de restrânse și aparent specioase, domină viziunea larg integratoare, de ansamblu, a părților românismului în marele fluviu național, pe care și-a materializat-cin mai toate scrierile, dar în mod deosebit în lucrarea Unirea Bucovinei cu România (1940). ,,Teritoriul național al României - relevă el - s-a întregit succesiv prin contopirea voievodatelor Munteniei și Moldovei (l 859), prin recuperarea Dobrogei (l 878), și Cadrilaterului (1913) și prin unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei (1918). Prin recuperarea Dobrogei și Cadrilaterului, România și-a redeschis vechiul drum spre Marea Neagră, iar prin unirea provinciilor surori Basarabia, Bucovina și Transilvania [- primele două răpite în 1812 și, respectiv, în 1775, de Rusia și Austria -].
