Marina Tvetaieva se distinge printr-o scriitură accentuat personală, nu numai în poezie, dar și în proză. Este vorba de stilistica ei nervoasă, abruptă, sincopată, chiar și ortografic inconfundabilă, cu multiple linii de pauză ori intercalări neuzuale de paranteze, exclamații și altele. Care să fie, deci, cuvântul nimerit pentru a surprinde particularitatea acestei creații? I-am spus: stare patetică. Îi pot spune: stare febrilă. I-am spus: radicalitate. Îi pot spune: frenezie. Și viața, și opera Tvetaievei febricitează. Ele repudiază, fără încetare, situațiile medii, mediocre, cotidiene, cuminți. [...] Dacă excesul poate periclita viața, excesivul poate salva arta. Excesivul e aici o supralicitare a dăruirii, o hipertrofie a atașamentului. Tvetaieva smulge arta din strâmtorările ei, ale Tvetaievei și ale artei. E ca o hiperbolă a omului, ca o dovadă a demnității recâștigate: prin artă subumanul trece în sublim. Crezând în artă, Tvetaieva crede în umanitate, în șansa nemuririi ei palpabile. Dar transgresarea morții ea o stoarce din vecinătatea morții; dintr-o viață neîncetat periclitată de absolutismele ei. Viața nu e trăită pe măsura artei, s-o obligăm la nemăsurare! ar putea fi deviza ei, ultimul ei mesaj.
