Prunele electrice

Prunele electrice. Povestiri Dumitru Ungureanu e un fidel reprezentant al generației ’80. În măsura în care întreaga generație împrumută ceva de la prozatorii târgovișteni, și autorul nostru are cu ei ceva comun. Prunele electrice, volumul cu care debutează editorial, are o unitate de problematică și de ton, dând impresia că e un roman “spart” în mai multe fragmente. Privind mai atent, ne dăm seama că scriitorul încearcă să creeze un „topos”, un soi de Macondo al lui, parodic, desigur, dar nu lipsit de o anume poezie, fie și bufă. Ceea ce conferă originalitate felului în care Dumitru Ungureanu vede lumea satului este atitudinea naratorului. Povestirile par niște amintiri (din copilărie și tinerețe), notate în scris cu conștiința că țăranii care trec de la un text la altul sunt niște personaje, conștiința pe care ai impresia că o capătă treptat eroii înșiși, ceea ce îi face să se comporte ca și cum ar fi scriși (sau filmați). Cu alte cuvinte, textele includ o componentă metatextuală de factură ironică și au un ce ludic, în registrul acesta autorul fiind un umorist de calitate. Nota parodică e evidentă și în tendința parafrazei, ca într-un soi de intertextualitate explicită. O componentă a originalității acestui prozator o constituie limba. Vorbirea eroilor e naturală și plastică, specifică satului românesc dintotdeauna, dar și presărată cu „radicale”, totuși la fel de naturală, căci e o expresie a noii lor condiții. Vorbirea naratorului e însă neologistică, tehnică, fapt ce nu constituie o inadecvare, ci un mod ironic, parodic și o sursă de umor subtil. Textele își conțin, de altfel, uneori, comentariul livresc. Dumitru Ungureanu rămâne un autor la fel de interesant și de substanțial în registrul tragic, ca și în cel umoristic. - Tudor Cristea, 1998