între analiza și sinteză, autoarea nu a optat, prioritar, pentru una dintre ele, le-a alternat și nu a greșit, fiindcă relevarea unei perspective de ansamblu (o descriere a modalităților specifice unui poet și o contextualizare a creației sale) se îmbină cu plăcerea de a citi un text literar. O nouă cercetare filologică despre evoluția psalmului în literatura română (după aceea a lui Al. Andriescu) nu ar părea să aducă surprize, dacă ne gândim că despre Dosoftei și Arghezi, numele cele mai importante care ne vin în minte când vorbim despre psalmi în limba română, s-a scris mult și inteligent, documentar sau speculativ. Evident că psalmul românesc nu înseamnă numai atât și evident că psalmul însuși, ca specie literară, are nevoie de o nouă discuție teoretică, pentru definiție și istoric. Nu istoria veche a psalmului (elucidată, în bună măsură) constituie problema, ci istoria mai nouă, modernă și postmodernă. De aici, din aceste ultime secvențe temporale, vin surprizele plăcute ale cărții Ancai Tomoioagă, pentru că poezia însăși, modernă și postmodernă, a simțit nevoia să se reconecteze la tradiția religioasă a psalmului, într-un context ce părea nefavorabil, ca acela al secolului XX și al începututlui de mileniu III. De ce se întâmplă această recuperare simptomatică este o problemă majoră ce merită discutată într-un context cultural mai larg, iar Anca Tomoioagă își asumă această interogație. în cele patru capitole ale cărții, de dimensiuni variabile, în funcție de anvergura temei avute în vedere, trei sunt marile probleme formulate și analizate cu multă atenție și perspicacitate: 1). Codul genetic al psalmului, în funcție de „vocația sacră a poeziei”, desemnată ca atare în primul capitol și dezvoltată în cel de-al doilea prin delimitările considerate necesare între psalmul biblic și psalmul laic; 2). O vizionare, din perspectiva diacronică, a evoluției psalmului românesc, în capitolele 3 și 4, de la Dosoftei, trecând prin opera lui Macedonski, Arghezi, Blaga, Voiculescu și ajungând la ștefan Aug. Doinaș și Paul Aretzu, că principalele repere, și extensiunea cronologică spre B. Fundoianu și Aron Cotruș, dar mai ales spre imediată contemporaneitate, cu psalmiști de toate calibrele; 3). în sfârșit, a treia problemă esențială, una căreia nu-i este rezervat un capitol special, pentru că este implicită în toată cartea, privește aplicația unui criteriu axiologic, alegerea celor mai importante valori din domeniu, pentru a pune accentele trebuitoare și pentru a acorda spațiul cuvenit fiecărui autor în funcție de valoarea estimată a psalmilor. Capacitatea disociativă a autoarei, sprijinită pe cele mai convingătoare argumente, este indubitabilă și ea dovedește o gândire critică mătură, echilibrată, clarificatoare. Se pot urmări cu folos și vor putea fi reținute în exegeza disocierile dintre poezia religioasă, poezia mistică și poezia metafizică – pe de o parte, pe de alta, disocierile la fel de interesante între poezia pură, poezia filosofică și poezia tradiționalistă. Dezbaterea despre vocația sacră a poeziei are în fundal vechea idee, pregnanta în Evul Mediu, până în perioada Renașterii, când este progresiv destructurată, că teologia este receptacolul tuturor artelor. Arta sau artele nu pot fi, în sensul lor originar, viabil și legitim, decât sacre sau, mai bine zis, legate de sacralitate. Evident că, în drumul spre modernitate, artele au ieșit din această matcă originară, resimțită în constrângerile ei, făcând din desacralizare și demitizare un program umanist și apoi iluminist, din ce în ce mai individualist și mai inconformist în perioada romantică. Modernitatea și postmodernitatea sunt, după cum bine știm, demistificatoare într-un mod tot mai agresiv. Dar, ca reacție, se manifestă într-o tendință pregnantă nostalgia originilor sacre, pierdute, diminuate sau înstrăinate. Istoria psalmului în literatura română atestă acest fenomen de contra-modernitate, pe care autoarea îl relevă ca atare. Industria postdecembristă a psalmilor e fațeta derutantă a unei mode sau a unei recuperări formale. Cercetătoarea, deși nu-și pierde cumpătul, se vede uneori excedată de acest fenomen și se mișcă nu fără o oarecare derută printre psălmiștii din ce în ce mai productivi, mai facili și mai plini de fervoare artificioasă. E spațiul în care simțul axiologic al autoarei și invocarea criteriilor codului genetic al psalmului rezolvă parțial problema. Mă întreb și eu, deodată cu autoarea, cui să acordăm mai mult credit că psalmist, celor mai pioși sau celor mai sfidători? Lui Dorel Vișan? Martei Petreu? Aurei Christi? Sau altora? Celor mai fideli tradiției, ca simpli traducători, dar dând dovadă de virtuozitate în versificație, precum Eugen Dorcescu și șerban Foarță? Unde începe creativitatea psalmistului modern, creativitatea care să-i confere deopotrivă legitimitatea de psalmist și autenticitatea de poet? Răspunsul nu e ușor de dat, iar Anca Tomoioagă, învingându-și sfiala, ca atunci când analizează poemele Martei Petreu, se străduiește să dea unul, cu gândul la tradiția inalienabilă a psalmului, care trebuie să respecte un cod de conținut mai degrabă decât un cod al formei poetice fixe. Nu am nici o ezitare să remarc nota de originalitate a interpretărilor, depistabilă atât în modalitatea de discuție consacrată resurselor sacre ale poeziei și fondului biblic al psalmului, cât și în prezentarea minuțioasă, în analizele sensibile și inteligente ale etapelor de evoluție a psalmului în literatura română de la Dosoftei la Macedonski, de la Arghezi, Blaga și Voiculescu la ștefan Augustin Doinaș, Paul Aretzu și Marta Petreu. Subliniez câteva idei critice, în măsură să releve calitățile exegetei. Rețin explicația despre „impostura” lui Macedonski, ca psalmist, identificându-se eretic cu suferințele sau patimile lui Hristos: „Raportul de asumare a patimilor lui Hristos este aici inversat – comentează exegeta; poetul nu retrăiește suferințele lui Hristos printr-un martiriu creștin, nu merge spre Hristos pentru a împărtăși ca un mistic aceste suferințe, ci se regăsește cu aroganță el însuși în aceeași poziție critică făcând trimitere la îndurarea acelorași suferințe, nu cu finalitate mesianică, pentru că nu salvează pe nimeni, ci pentru propriul orgoliu”. înțelegem astfel de ce psalmii macedonskieni sunt numiți, oarecum paradoxal, dar pe bună dreptate, „psalmii ego-ului” său, am mai putea spune, în aceeași linie, psalmii unui egolatru, incapabili de smerenia creștină. Mai notez o interpretare privitoare la Arghezi, fixată într-o formulare inspirată: „Arghezi e un David reinventat, o replică modernă a psalmistului, iar psalmul său o rugăciune a conștiinței moderne, înțesată totuși cu vorbe vechi de tămâie și liturghie”. Autoarea continuă aici o idee a lui Marin Beșteliu, criticul care crede cu tărie într-un Arghezi poet religios și tranșează această discuție în acest sens. O observație de altă natură, una de istorie literară, am de făcut despre primul paragraf din capitolul dedicat psalmilor arghezieni: în recapitularea interpretărilor de critică literară dedicate psalmilor arghezieni nu se respectă cronologia, ordinea în care au fost atestate aceste interpretări fiind denaturată de reeditări: de pildă, volumul Argheziană al lui șerban Cioculescu, apărut în 1985, cuprinde studii mult anterioare acestui an, unele aparținând interbelicului; identic este cazul lui Vladimir Streinu, citat după o reeditare din 1972. Opinia lui Nicolae Manolescu despre Arghezi, poet nereligios, citată după o sursă (un volum) din 2000 este mult mai veche, dinainte de 1989. Dar corupția cronologiei de istorie literară este parțial scuzabilă de faptul că autoarea încearcă să facă un bilanț al dezbaterii și al confruntărilor dintre teza religiozității și teza nereligiozității psalmilor arghezieni, lăsând în al doilea plan prioritățile, deși în acest fel se pierde dinamismul replicilor și al polemicii. Dacă tot sunt la capitolul aspectelor discutabile, să mai notez faptul că nu m-a convins apelul la peratologia lui Gabriel Liiceanu în interpretarea psalmilor arghezieni, deși e lăudabila inițiativa de a căuta alte repere, alte concepte (ca acela al limitei și al tentativei de depășire a limitei), într-o exegeză destul de obositoare prin repetiții (mă refer la critica literară, în ansamblul ei) cum este aceea acumulată în jurul psalmilor arghezieni. între analiza și sinteză, autoarea nu a optat, prioritar, pentru una dintre ele, le-a alternat și nu a greșit, fiindcă relevarea unei perspective de ansamblu (o descriere a modalităților specifice unui poet și o contextualizare a creației sale) se îmbină cu plăcerea de a citi un text literar (analize detaliate, cele mai detaliate consacrate psalmilor lui Arghezi, Doinaș și Paul Aretzu, dar și altora, mai puțin importanți în istoria speciei). Competența filologică îmbinată cu plăcerea cunoscătorului de a savura pe îndelete subînțelesurile, conținuturile religioase și formele estetice ale psalmului, nu lipsesc din nicio pagina a cărții, dezvăluind o pasiune estetică dublată de o interogație teologică atentă la nuanțe. Bibliografia critică utilizată ne demonstrează amplul excurs exegetic pe care l-a întreprins autoarea. Referințele critice, sintezele de istorie literară consultate, articolele de critică literară, psalmii glosați ne conving de seriozitatea și adecvarea preocupărilor Ancai Tomoioagă pentru subiectul ales. Sunt frumoase și relevante demonstrații de critică și istorie literară analizele desfășurate pe psalmii lui Dosoftei, la originile românești ale speciei, și aplicațiile interogative pe psalmii lui Arghezi, ca să relev zonele de excelență ale cărții. Relevanța interpretărilor Ancai Tomoioagă este incontestabilă, ea marcând și un gest curajos de angajare exegetică într-o investigație care sintetizează, cu eleganță și probitate filologică deosebită, cu finețe și cu har, metamorfozele psalmului în literatura română, în al cărei context autoarea și-a asumat cu generozitate un demers interpretativ pilduitor, care are meritul de a intersecta nu numai literatură cu religia, dar și teoria literară cu istoria literară, cu critica literară, în aplicațiile ei specifice, dar și alte domenii care țin de sintaxa intertextuală a temei. Să sperăm că din experiența acestui studiu filologic, meritoriu în toate compartimentele lui, va ieși mai mult decât un specialist în psalmi (ceea ce nu ar fi puțin lucru) – va ieși un critic de poezie sau pur și simplu un critic literar. Am această speranță și această încredere. Iar de la debutanții în care am încredere aștept să schimbe subiectul (evident, după afirmarea prealabilă și recunoașterea acestei afirmări), pentru a excela într-o nouă cercetare filologică și pentru a-și extinde astfel competențele. Psalmul românesc beneficiază de o aplicație riguroasă, inteligență și generoasă. Aprecierea globală a exegezei elaborate de Anca Tomoioagă ne îngăduie să-i evidențiem noutatea, seriozitatea argumentației și coerența organizării întregului edificiu. Sunt remarcabile documentarea științifică riguroasă, capacitatea de selecție a informației bibliografice, gândirea întregului într-o structurare proporționată, spiritul critic exersat cu finețe și discernământ. Un critic nou apăru. Să-l salutăm după merite
