Puncte de presiune

    Cu o precizie remarcabilă, George Friedman a prognozat tendințe viitoare în politică, tehnologia, cultura și demografia globală. În Puncte de presiune, Friedman se concentrează asupra Europei centrul cultural și de putere al lumii în ultimele cinci secole... până acum. Analizând cele mai instabile, imprevizibile și fascinante linii de graniță ale Europei și Rusiei — și liniile de falie care au existat vreme de secole și care au fost motivul a numeroase războaie catastrofale — Friedman scoate în evidență, într-o modalitate inedită, punctele de presiune care au început din nou să cedeze.     Din paginile scrise de Friedman se desprinde o imagine clară a regiunilor și țărilor, iar istoria începe să se contureze precis. Puncte de presiune este o analiză cuprinzătoare a Europei moderne, a trecutului său remarcabil și a faliilor care s-au trezit la viață și care vor fi fundamentale în viitorul apropiat. Aceasta este cea mai oportună și, până la urmă, cea mai fascinantă carte a lui Friedman.     „Friedman descrie în culori vii o regiune unde amintirile sunt vechi, vulnerabili tățile omniprezente și amen n țările apar rapid și pe neașteptate..." Publishers Weekly Fragment: "   Săracii sunt săraci și este, de obicei, greu să îi faci să sărăcească și mai mult, iar dacă lucrul acesta se întâmplă nu este o schimbare radicală și este, deseori, ceea ce ei așteaptă de la viață. Dar un profesionist de 40 sau de 50 de ani se confruntă cu o criză la care nu s-a așteptat, pe care nu a provocat-o și care i-a schimbat profund percepția de sine. E1 și-a pierdut nu doar averea, câștigată prin muncă, ci și imaginea pe care o are despre sine. Cine este el, dacă nu un avocat, sau un medic, sau un proprietar de magazin? Când clasa de mijloc cade în rândurile șomerilor săraci, și când această cădere este ceva inexplicabil și, mai rău, ceva din care nu pare să existe o șansă de revenire, atunci începe instabilitatea politică.     Nevoia de a-și explica lucrurile care i s-au întâmplat, într-o lume care este de neînțeles, îl face pe un om să inventeze explicații sau să fie deschis față de cei care pretind că știu nu doar răspunsul, ci și cum să se remedieze situația. în anii 1920 și 1930, în timpul crizei globale, Roosevelt a spus că nu trebuie să ne temem decât de teamainsași. Nu era simplă retorică. El a înțeles ca o catastrofă foarte reală, fără o explicație sau justificare clară și, aparent, fără sfârșit, generează o teamă care cauta un înțeles. Cuvintele Băncii Centrale Europene nu erau nici de înțeles, nici convingătoare. În anii 1920 și 1930, explicația a fost aceea că, din cauza lăcomiei lor, capitaliștii au provocat criza sau că evreii au făcut-o, pentru că asta este ceea ce fac evreii. Nu există o explicație clară, chiar și una greșită, privind cauzele pentru care se întâmplase așa. Într-o lume care a devenit de neînțeles, ceva ce poate fi înțeles este preluat, chiar dacă este o enormitate.     Atât în Grecia, cât și în Spania, șomajul în rândul celor sub 25 de ani oscila între 50 și 60 la sută. Peste jumătate dintre tineri nu aveau slujbe și aveau puține speranțe să obțină una. În Franța era mult mai bine. Doar 25 la sută dintre cei sub 25 de ani erau șomeri. Tinerii șomeri sunt periculoși. Ei devin hoți sau sunt atrași de organizații extremiste. Dar, de unii singuri, le lipsește forța necesară pentru a reprezenta o amenințare politică. Amestecați-i, însă, cu o clasă de mijloc distrusă, mai în vârstă, și veți avea atât forță, cât și energia necesare pentru a amenința status quo-ul.     În criza actuală, două lucruri au ținut aceste elemente sub control. Primul a fost convingerea că totul este temporar, că este vorba despre o problemă tehnică și nu de o eroare gravă de sis-tem, iar coșmarul va trece dacă oamenii vor avea răbdare. A existat o încredere profundă în elite, o idee europeană că autoritățile știu ce fac. Uneori, aceasta era amestecată cu neîncredere, dar într-un echilibru; încrederea era acolo, iar oamenii au așteptat.     Al doilea lucru a fost senzația, în rândul tehnocraților care conduc UE, că situația nu numai că urma să fie sub control în curând, ci chiar că era deja sub control în 2010. Iar, din punctul de vedere al tehnocraților, problema era rezolvată. Băncile erau solvabile și stabile, sistemul financiar funcționa. Cu o ciudată lipsă de înțelegere care amintea de aristocrația europeană din trecut, tehnocrații nu au putut sesiza semnificația șomajului, într-atât erau de concentrați asupra sănătății sistemului financiar. În mod straniu, acest lucru a ajutat la stabilizarea răspunsului politic la sistem. Încrederea în sine a elitei a contribuit la întărirea ideii că aceasta știa ce face. "