Puzzle... In toate sensurile vol.1

Tresar și meditez. Aș vrea să fiu iarbă scăldată-n rouă dimineții, să-ți ud picioarele cu sărutări divine. Să-ți ating pulpele cu briza fiorului meu, să te alin cu tremurul fericirii. Iar mâinile tale încărcate de perle vor străluci veșnic în sanctuarul privirii mele. Și ochii mei după ochii tăi să fugă. Să cer, pentru cel decăzut, o minimă clementă... După care să rătăcesc fixând pe retina culorile amurgului în care te-am pierdut, sperând mereu într-o utopică primăvară. Pe cer să fugă norii, norii încărcați de lacrimi, să valseze anulând visele, efemere umbre, peste înfinte întinderi...(Fragment din roman) Teo Moldovan, înstrăinat de convențiile clasice ale scriiturii, urzește din secvențe narativ-descriptive, aparent disparate, pasagere, un întreg unitar, un întreg al nimicniciei. Marasmul pierderii de sine în erotomanie, alcoolism și violența este caligrafiat cu acribie auctorială. Limbajul însuși pendulează între emfază și naturalism ca semn al frângerii, al fragmentării în însuși actul de comunicare. Puzzle este conceput ca o entitate a destrămării existențiale... Individul rătăcește într-un timp istoric atrofiat...  - Virginia Paraschiv Fragment din carte: "Au fost ultimele cuvinte interceptate de Ten înainte să-și lase capul pe spate. Să se relaxeze, mereu evadă în trecut, la anii aceia scurși fără stres, fără preocupări majore. în pădurea din care nu mai dorea să iasă. La universul acela plin de farmec și lumină. La râuri cristaline, iarbă, vaduri și munți. La mama ce n-o putea separa de pământul pe care-l tașă cu spasmul durerilor ei. La vocea caldă și surâsul reconfortant. Ecoul acelor clipe trece ca un fior prin inimă, umanizându-l. Duminică veneau toți copiii acasă cu muieri și nepoți, de se umpleau camerele de numărul lor. De bucurie, ochii Solei străluceau astral, de nu mai știa ce să spună. Atunci mama lor simțea o mândrie infinită. Prepară bunătățile cele mai gustoase. La prânz carnea dată pe grătar își răspândea aroma în aerul oxigenat, mărindu-le apetitul. După-masă jucau fotbal, el și Dudian jonglau cu mingea, epuizându-i pe toți. Apoi, cu mic, cu mare mergeau la Jurteana să prindă pești. Deviau cursul apei ca să rămână pești blocați în ochiuri mici. Apoi eliminau apă cu gălețile peste iarbă de pe mal, până ce racii, peștii care se zbăteau erau adunați în coșuri din nuiele. Acasă racii erau puși la fiert, iar pești mari și mici la fript, în timp ce gurile salivau în culmea unui apetit devastator... Apoi discuțiile, voia bună animau festinul în atmosfera aceea de petrecere. Anii, zilele și amintirile acelor clipe petrecute în natură erau în el. Iar mama, în toată ființa lui. Bunătatea, duioșia, dragostea ei necondiționată i-au marcat toată existența. O venera și-o venerase. O iubea pe Liza, pe copii, își respectă socrii, dar grad de comparație cu Sola nu există. Mama și-ar fi dat viața pentru el. Fără ezitare s-ar fi sacrificat pe sine-n orice situație. Dar ea nu mai era. Dispăruse. De-ar fi naufragiat în mijocul mării agitate nimeni, nu va sări pentru el. Să nu dispară în mijlocul furtunii, se va lupta singur ca damnatul să iasă la mal. Efort inutil, fără o barcă de salvare n-avea nicio șansa să scape. Și nimeni, nici Loneli nu-I va ajuta. O mână să-i arunce. O vestă gonflabilă... Se pierdea-n neant. Și el dispare asfixiat... "