Qpoem - Jurnalul unor cuvinte ingrate

Emilia Ajule (n. 1984, în Cluj-Napoca) frecventează grădinița de limba germană și școala cu profil german „George Coșbuc”. Absolventă în 2005 a Facultății de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, secția de Limbi Moderne Aplicate. Bursiera între 2005 și 2006 la The University of Osnabruck, Germania, unde, participând la seminariile profesorilor Catedrei de anglistică și germanistică, devine tot mai interesată de domeniul lingvisticii. Scrie articole teoretice despre integrarea traducerii în conceptul textualității actuale. Din 2012, lucrează ca traducătoare în Germania, unul dintre marile ei visuri fiind că, printr-o traducere adecvată, să lărgească accesul și să stârnească interesul vorbitorilor de limbă germană pentru literatura română. Este membră a grupului literar Qpoem. „Jurnalul unor cuvinte ingrate cu care debutează Emilia Ajule este, de fapt, o reacție de rană, de ființă rănită care se apără zgîriind și lovind. Cuvintele ei sunt ingrate mai degrabă pentru că nu sunt grațioase și sfioase decît pentru că nu se angajează în ode și imnuri. Dar fondul din care ies (unul de psihisme încărcate, lăsate cel mai adesea în subsolul sau pragul poemelor) nici nu poate pretinde descărcări de grație. Ci mai curînd un limbaj agresiv, tăios și abraziv. Așa că Emilia folosește un limbaj de smirghel, de resentiment și o sintaxă zburlită și burzuluită, cu care-și apără rezervele de idealitate și candoare. Cerneala de sepie iritată e aruncată direct pe pagină, dar de fapt poemele (multe puse pe voci și recuperînd în secvențe brutale biografii de striviți și excluși) perseverează (într-un fel de clandestinitate) în compasiune. Cinismul abrupt al notațiilor e doar fața ofensivă a acestui lirism de rană și de compasiune.” Al. Cistelecan   Fragment din volumul de poezii "Qpoem - Jurnalul unor cuvinte ingrate" de Emilia Ajule "2.3. cadou (im)perfect M-am împachetat frumos pentru tine, crezând că eram ok. M-ai desfăcut ca pe o mașinuță în bucăți scoțând tot ce era mai scârbos din mine la suprafață. Acum plasticul acela de proastă calitate din care-mi era făcută inimă înoată ca niște deșeuri, ca niște pete de ulei nedorite pe suprafața Dunării. M-ai întors pe toate părțile, ca pe un pachet nedeschis, asigurat cu bandă adezivă și când ai văzut că nu e nimic de detestat ai continuat cu mare sârguința să cauți. Ai rupt nerăbdător fâșiile de scotch de pe mine, iar apoi fără a te bucura de ceea ce găseai în pachet căutai cu îndârjire greșeală. Căutai atât de concentrat, încât nici nu îți dădeai searnă cum aruncai necontrolat, izbind de toți pereții, valorile ce le găseai în mine. Apoi, într-un final, când a ră-mas doar cutia de carton goală, ai găsit niște pete pe pereții interiori, câteva locuri în care cartonul era subțiat și deformat și o parte în care primul strat era distrus și ar fi trebuit tratat cu mare atenție, ca să nu se rupă de tot. Am știut eu de la bun început că nu ești ceea ce pari, intruso! Acum am și dovadă clara! În timp ce urlau părțile din mine pe care le aruncaseși în toate direcțiile ca un copil încăpățânat, nemulțumit de ladă plină de jucării, tu te-ai așezat dând din cap într-o parte și alta, nevenindu-ți a crede că ai descoperit defectul cutiei. Acum că m-ai văzut în toată splendoarea defectelor mele, te rog un singur lucru, dacă nu poți trăi cu ele: adună-mă înapoi și lasă-mă întreagă. "