Noțiunea de limbi nostratice a început să fie folosită în ultimele decenii și se referă la limbile care s-au dezvoltat după dezintegrarea unei limbi comune, numită nostratică, în urmă cu cca 17-18000 de ani. Sunt considerate ca limbi nostratice: limbile indo-europene (iliră, greacă, traco-dacă, italice, celtice, slave, baltice, armeană etc), afroasiatice, kartveliene, uralice, altaice, dravidiene, sumeriană. După publicarea, în anul 2008, a Dicționarului Etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, autorul, dr. Mihai Vinereanu, a descoperit cartea cercetătorilor A. Bomhard și J.C. Kerns, publicată recent. Studiind limbile vechi europene, ei au identificat 612 rădăcini nostratice. M.V. le analizează și concluzionează că dintre acestea, 216 rădăcini lexicale se pot aplica limbii române. Editura Alcor Edimpex, căreia i s-a adresat autorul, a preluat acest al doilea studiu, și l-a publicat într-o nouă carte, în versiune română-engleză, într-o tehno-redactare sugestivă, tabelată. și de această dată Introducerea este deosebit de importantă, întrucât ea aduce noi clarificări privind vechimea limbii române. Teza autorului este confirmată chiar de rădăcinile pre-indo-europene ce se regăsesc în cele mai uzuale cuvinte ale vocabularului limbii române, considerate de dicționarele etimologice vechi ca fiind de origină latină, slavă, turcă, albaneză sau neidentificate, dar nu traco-dace, cum se dovedește prin această lucrare.
