Radiografia Clipei ne pune în faţa unui scriitor de mare talent şi unei literaturi pe care o aşteptăm cu înfrigurare de la 22 decembrie încoace. Ceea ce n-au izbutit cele mai multe dintre cărţile polemice, scrise şi tipărite în special în deceniul al nouălea, reuşeşte cu simplitate columbiană volumul lui Leonard Oprea. Dezastrul, despre care cartea vorbeşte, nu este căutat în pasta cotidianului, ci în mizeria morală. Personajele lui Leonard Oprea sînt indivizi din mai toate categoriile sociale, fiinţe traumatizate, scindate, atomizate. Nu despre dedublare este vorba aici, ci despre agonia lentă a personalităţii. Etapa kafkiană, ca să o definim generic, este istoriceşte depăşită. Fiinţa umană, înstrăinată într-o lume absurdă, din care Dumnezeu e alungat, mai are încă şansa unei regresiuni în nebunie. Dincoace, fiinţa este fărîmiţată în reacţii discontinui, este redusă la instincte bestiale; nu numai Dumnezeu este alungat din lume, ci şi omul. În locul lui rămîne o colectivitate hăituită, pe care prozatorul o surprinde în dezarticularea ei, punînd sub lupă cîteva exemplare alese, parcă, la întîmplare. Povestirile lui Leonard Oprea nu restituie o lume în articulaţiile ei fundamentale, ci pleacă din lăuntru spre în afară, prefigurînd un caz de mutilare colectivă. Personajul generic al prozelor lui Leonard Oprea este omul deceniului nouă, bîntuit de angoase, deposedat de individualitatea lui, pus în faţă cu stihia istoriei. Imaginea aceasta, derizorie în fond, spune mai multe despre o dramă colectivă decît o bună parte a literaturii polemice şi decît parabolele prozei esopice. - Val Condurache, România literară, 49/1990
