„Radiografia clipei” ne pune în fața unui scriitor de mare talent și unei literaturi pe care o așteptam cu înfrigurare de la 22 decembrie încoace. Ceea ce n-au izbutit cele mai multe dintre cărțile polemice, scrise și tipărite în specia, în deceniul al nouălea, reușește cu simplitate columbiană volumul lui Leonard Oprea. Dezastrul, despre care cartea vorbește, nu este căutat în pasta cotidianului, ci în mizeria morală. Personajele lui Leonard Oprea sunt indivizi din mai toate categoriile sociale, ființe traumatizate, scindate, atomizate. Nu despre dedublare este vorba aici, ci despre agonia lentă a personalității. Etapa kafkiană, ca să o definim generic, este istoricește depășită. Ființa umană, înstrăinată într-o lume absurdă, din care Dumnezeu e alungat, mai are încă șansa unei regresiuni în nebunie. Dincoace, ființa este fărămițată în reacții discontinui, este redusă la instincte bestiale; nu numai Dumnezeu este alungat din lume, ci și omul. În locul lui rămâne o colectivitate hăituită, pe care prozatorul o surprinde în dezarticularea ei, punând sub lupa câteva exemplare alese, parcă, la întâmplare. Povestirile lui Leonard Oprea nu restituie o lume în articulațiile ei fundamentale, ci pleacă dinlăuntru spre în afară, prefigurând un caz de mutilare colectivă. Personajul generic al prozelor lui Leonard Oprea este omul deceniului nouă, bântuit de angoase, deposedat de individualitatea lui, pus în față cu stihia istoriei. Imaginea aceasta, derizorie în fond, spune mai mlte despre o dramă colectivă decât o bună parte a literaturii polemice și decât parabolele prozei esopice. (Val Condurache – România literară, 49/1990) Fragment din carrtea "Radiografia clipei" de Leonard Oprea "CALE ÎN NOAPTE Brichetă scăpară o dată și încă o dată, dar flăcăruia cu margini albăstrui, nu se înalță, iar Mirenei îi veni să trîntească de pămînt amnarul sofisticat care nu reușea decît să aprindă în noapte steluțe neputincioase asemeni zvîcnirilor Mirenei în răstimpul celor două ore petrecute în discoteca hotelului, dânsul — soldurile împinse înainte și-napoi, în dreapta, apoi în stînga, coapsele cuprinse de un tremur sacadat, umeri în contratimp cu soldurile, sînii... am douăzeci și opt de ani, am dansat, huu-ah, mi-am amintit de mine, adolescența care am fost, am existat oare? bărbatul care mă dezbrăcă din priviri, bine-făcut: mascul încrezut căruia îi răspunzi mereu, sec, de ce? pînă la urmă s-a enervat, a preferat o altă pradă..., cred că așa trebuia să fiu, mîndră și enervantă... fir-ar a naibii de brichetă! a, vine spre mine și precis: pot să vă ofer un foc? zîmbesc: mulțumesc, nu știu ce are, poate piatra, domnișoară, amabil, uscat și trecut de treizeci de ani, asta e în stare să facă imediat rost de o cameră în hotel, sînt convinsă că deja s-a gîndit la asta, își imaginează patul..., țineți bricheta apăsînd pe clapă de gaz, iar cu mijlociul mîinii drepte învîrtiți scurt și puternic rotiță, așa, vedeți, mulțumesc, mulțumesc foarte mult, bună seara. Bărbatul privi puțin contrariat în urma Mirenei care, după ce se îndepărtă câțiva metri, își aruncă țigara."
