Ramura de liliac

Ramură de liliac. Povestea unei iubiri în pârgul vieții Dintr-o formulă de alint eminesciană - ramură de liliac - de care poetul făcea uz în scrisorile către Veronica, Dan Iacob face un titlu de carte, dar și altceva. Construiește un cod de comunicare ce are atât funcție de recunoaștere, cât și de transfigurare într-o relație de iubire. Povestea din această carte se încheagă și evoluează folosind coduri culturale consacrate de Sadoveanu și Eminescu, însă cred că nu dintr-o pedanterie gratuită. Mimetismul de situație, imitațiunea ipostazei erotice arhetipale este, cred, mecanismul religios care stă la baza poveștii de iubire din carte. Ca orice gest fundamental în istoria omului, și dragostea este o reface în mod ritualic o situație originară. Dan Iacob operează ca un iluzionist, punând într-o relație de oglindire și autorizare mutuală trei cupluri de îndrăgostiți, forțând lumina legendei să lucreze în atelierul concret al unui cuplu, menținând tensiunea unei exaltări transfiguratoare a pasiunilor. Extrage încărcătura magică cu care Sadoveanu investise creanga de aur în romanul iubirii dintre magul Kesarion Breb și împărățită Bizanțului, Maria din Amnia, și o transferă asupra ramurii de liliac eminesciene, care devine aici operatorul retoric în relația de iubire dintre Cristina și Klimt. Acest cuplu evoluează pe întreaga suprafață a narațiunii lui Dan Iacob sub hipnoza celor două modele de îndrăgostiți, punându-se într-o situație de aidomare, adică, încercând să, fie asemenea lor. Adunând argumente din mistica iubirii unitive trubadurești, dar și din evanghelii apocrife și gnozele tantrice, cuplul Cristina-Klimt își contruiește împreună o iubire care mișcă sori și stele. Aceasta e desăvârșirea lor, aceasta cred ei că este desăvârșirea permisă omului pe pământ. - Vianu Mureșan