Din echipa de aur a Opiniei studențești, revista ieșeană cu faimă națională după decembrie ’89, făcea parte și o zgitie de față, cam fragilă pentru o meserie practicată în vremuri atît de tulburi. Aparențele erau înșelătoare. Zgiția s-a ținut scai de minerii care plantau flori, cu bîta, în Piața Universității, fără să ia bătaie. O lună mai tîrziu se află în Valea Jiului, înnopta în casa unui miner și intră în abataj, să vadă cum trăiesc minerii. În gâșca aia de golani, cum ar fi zis Ion Iliescu, toți talentați, inteligenți și hotărîți să termine cu trecutul, scrisul ei avea câteva date clare. Orice temă ar fi abordat, intră în subiect direct, simplu, fără fasoane, fără inhibiții. Lucru și mai neobișnuit, punea punct articolelor la fel de brusc, cam pieziș, cam sui, acolo unde consideră că orice cuvînt în plus nu-și avea rostul. Apoi, știa să facă personaje din oamenii, vestiți sau iluștri necunoscuți, despre care vorbea. În fine, mai avea și darul de a povesti cu umor și cu olecuță de autoironie, cît să facă suportabilă viață la vreme de restriște. Toate acestea m-au făcut să-mi zic că în tînăra domniță doarme un scriitor. Așa că nu m-am mirat că pînă la urmă chiar a scris o carte. Asta pe care o aveți în mînă. Și care, deloc întîmplător, se cheamă Râsul. Cu douăsprezece povestiri rupte din viață. Dorina Rusu îmi pare un povestaș plin de farmec. Povestas în sensul alegoriei prin care Mario Vargas Llosa desemna scriitorul. Adică un om cu darul de a duce și de a aduce veștile și poveștile cu oameni și despre oameni. De citit. - Neculai Constantin Munteanu
