Razboaiele Punice. 264-146 i.Hr.

Aceste volume oferă o relatare concisă și lucidă a unor campanii militare (...), precum și o analiză pătrunzătoare a strategiilor și a modului de conducere. Ideale pentru școală, dar și pentru lecturi la gura sobei. - James M. McPherson, câștigător al Premiului Pulitzer  Cele trei Războaie Punice au durat peste 100 de ani, din 264 î.Hr. până în 146 î.Hr. Ele au constituit o luptă pentru supremație între copleșitoarea putere terestră a Romei, axată pe cuceriri imperiale, și marea putere maritimă a Cartaginei, cu ale sale colonii și puncte comerciale răspândite în jurul Mediteranei. Această carte dezvăluie modul în care dramele și tragediile Războaielor Punice exemplifică numeroase lecții politice și militare, la fel de relevante astăzi ca în perioada în care Hannibal și Scipio Africanul au luptat pentru a stabili cursul istoriei în Mediterana.  Fragment din volumul "Războaiele Punice. 264-146 î.Hr." de Nigel Bagnall:   "Sunt numeroși cei care ar dori să ne convingă că omul este o ființă iubitoare de pace, care nu cere nimic mai mult decât să poată trăi în armonie cu semenii, crescându-și familia și văzându-și de treabă, prosper și mulțumit. Asemenea aspirații sunt însă retezate cu violență de excesele unor despoți însetați de putere și ale unor soldați brutali. Cei pioși consideră apoi istoria ca nefiind mai mult decât consemnarea tragică a modului în care pacea este distrusă de câteva personaje malefice, în timp ce istoria militară este respinsă din cauza influenței sale corupătoare, care preamărește războiul și promovează xenofobia. Și totuși, războaiele nu au fost niciodată evenimente intermitente, care întrerup condiția naturală și ordonată a oamenilor, ci o activitate dusă la capăt cu o consecvență de neclintit, uneori cu plăcere și sub numeroase înfățișări diferite. Așa cum afirmă profesorul Șir Michael Howard în ianuarie 1983: Cauzele războiului sunt la fel de diferite ca și cele ale conflictelor dintre oameni, dar un factor comun al aproape tuturor războaielor a fost o predispoziție culturală pentru război, indiferent dacă a aparținut elitelor conducătoare sau s-a răspândit în societate. Acesta este un factor care a fost frecvent trecut cu vederea de istorici, anume existența culturilor, aproape universală în trecut și care, departe de a fi dispărut în zilele noastre, consideră că aplanarea litigiilor prin conflict armat este un drept natural, inevitabil și just. Oricât de dezagreabile, realitățile din jurul războiului ar trebui recunoscute. În loc să ne refugiem în vise cu ochii deschiși, pentru a evita războaiele ar trebui să le cercetăm cauzele, să ne gândim cum ar trebui prevenite și să ne pregătim să ne apărăm, ceea ce este în sine un puternic factor disuasiv. Studiul istoriei militare oferă o anume perspectivă și ne permite să învățăm din lecțiile trecutului."