Răzbunarea barbarilor… s-a născut dintr-o emoție deopotrivă individuală și colectivă. Impulsul poietic inițial al răzbunării noastre a trădat, ca întotdeauna, o emoție mai degrabă exterioară temei – reacția unui om de cultură singur la nerecunoștință/ tăcerea/ răceală/ autismul Cetății (tomitane) față de cea mai solidă voce poetică, literară, culturală a ei, funcțională deopotrivă în registru simbolic/ mitic și în viața diurnă reală, actuală, a Tomisului. Singurătatea inițială s-a convertit ulterior în emoție colectivă, iar această emoție construiește semnul și sensul acestei cărți, dincolo de bornă paradigmatică ce însoțește demersul nostru – împlinim (cel mai probabil în 2017) două milenii fără Publius Ovidius Naso și pregătim împreună intrarea în cel de-al treilea mileniu fără el. Publius Ovidius Naso se va fi simțit aici, într-un spațiu care are priceperi rafinate (perverse?) în a-și cultiva excesiv virtuți etniciste (chiar izolaționiste), singur printre străini. Volumul nostru este, din această perspectivă, un semn al străduinței de convertire a solitudinii sale culturale în solidaritate, o probă a întâlnirii emoției noastre cu textul său. Știm dintotdeauna că nu există cultură în afara întâlnirii emoțiilor, chiar dacă ratam mereu șansele de a le figura sau ceti; iar noi, românii, descinși semiotic din lira lui Orfeu, avem motive să o știm mai mult chiar decât alții… (Dorin Popescu) 2000 de ani fără Ovidiu la Tomis – un ins ciudat, el, și nu ei, sălbatic, ridicol în toga lui subțire când șuieră crivățul și când carele trec peste fluviul înghețat, iar vinul, cel mai bun remediu caloric, se bea tăiat în cuburi. Grecii pontici, geto-greci, Greco-sciți, sunt, pentru Ovidius, barbarii extremității lumii române din colțul sud-estic european al Principatului. Ovidius, limba lui latină și cultura sa română poartă, pentru această extremitate sud-est europeană, pontica, a Imperiului, însemnele stranietății, ale alterității neconforme așteptărilor, așadar, întruchiparea ciudățeniilor barbarității. (Liviu Franga)
