Re de Dacia

Re de Dacia: un proiect de la sfârșitul Evului Mediu Proiect editorial dedicat Centenarului Marii Uniri, apărut sub egida Asociației Patrimonium Transsylvanicum Cluj-Napoca În cancelaria Republicii Sfântului Marcu, Dacia a făcut parte – în mod oficial în acte – alături de Regatele Ungariei, Poloniei și – ulterior – al Croației dintr-o singură unitate regională, situată spre marginea răsăriteană a Creștinătății, de la începutul primăverii anului 1496 și până după bătălia de la Mohacs (29 august 1526), supraviețuind sigur până în iarna anului 1527-1528. Prin Dacia, teritoriile locuite de români au primit în mod generic o formă de entitate statală unitară, specifică epocii Renașterii, entitate demnă de o posibilă reconstituire concretă în viitor. Formula era conștientizată de către liderii politici notabili de la sfârșitul Evului Mediu (și nu doar de către cărturarii umaniști), tocmai când se produceau finalul Reconquistei iberice și descoperirea Americii (1492), ca și acceptarea europeană a stăpânirii turce pe Bosfor (însuși Leonardo da Vinci grăbindu-se să-i propună sultanului Baiazid al II-lea, la 1502, un pod peste strâmtori). Unghiul de sud-vest al Europei se debarasa de islam, cel de sud-est acceptă islamul, în clipa în care vechiul continent își revărsă preaplinul, inaugurând expansiunea europeană peste mări. Era, ante litteram, o încercare spectaculoasă de trecere „de la mică la marea Europă”, nevalidată deocamdată spre est, dar reușită spre vest, spre Lumea Nouă. Dacia se adaugă acum noii arhitecturi europene, pe fondul vechii Republici Creștine, dar cu privirea ațintită spre viitor. - Autorii