Când citim, ce anume ne face receptivi la un mesaj, la mesajul care ar putea fi o urmă a unei alte căutări? Iar după ce îl primim, cum ne continuăm căutarea în mijlocul uitării și al confuziei? Nu de puține ori, pornirile obișnuite, dorințele obscure, orbirea și fricile ne derutează complet sau, și mai ciudat, se deghizează și iau înfățișarea acelei aspirații profunde către ceea ce ne depășește. Iar când întunericul pare că a ascuns totul, chiar atunci când speranța pare complet pierdută, este posibil, în mod neașteptat, să fie simțită acea prezentă care călăuzește. O astfel de prezență se află în cuvintele doamnei Jeanne de Salzmann; în ceea ce ne spune pot fi regăsite speranța și îndrumarea. Este o posibilitate și nicidecum o garanție, este o încercare, singura care, în ciuda agitatei noastre deșertăciuni, ne arată adevărata măsură.
Gheorghii Ivanovici Gurdjieff (1866-1949) a privit cunoașterea realității – ceea ce el numea adevărata „cunoaștere a ființei” – ca pe un curent care curge din îndepărtata Antichitate, transmis din epocă în epocă, de la un om la altul, de la o rasă la alta. El a privit această cunoaștere drept mijlocul indispensabil de a obține libertatea interioară, eliberarea. Pentru aceia care caută să înțeleagă sensul vieții omenești în univers, el spunea că scopul căutării este de a străbate și ajunge la acest curent, de a-l găsi. Atunci rămâne acolo doar „sa cunosti” pentru „a fi”. Însă pentru a cunoaște, îi învață el pe ceilalți, este necesar să descoperi „cum sa cunoști”.
