Recuperarea. Ce urmeaza dupa dependenta

Recuperarea. Ce urmează după dependență Cu amestecul profund personal și perfect dozat de memorii, istorie culturală, critica literară și reportaj, Recuperarea ne dă peste cap ideile despre povestea tradițională a dependenței, arătând că recuperarea poate fi la fel de electrizantă ca dezastrul în sine. Leslie Jamison scoate la lumină cu pricepere poveștile despre dependență – ale ei și ale altora – și analizează ce vrem să facă aceste narațiuni și ce se întâmplă când ne dezamăgesc. Pe tot parcursul cărții, oferă o perspectivă fascinantă asupra istoriei mai ample a recuperării, dar și a influenței rasei și clasei sociale asupra modului în care împărțim dependenții în infractori sau bolnavi. La baza cărții stă conversația continuă a autoarei cu genii literare și artistice ale căror vieți și opere au fost marcate de alcoolism și de dependență de diverse substanțe, printre care John Berryman, Jean Rhys, Billie Holiday, Raymond Carver, Denis Johnson și David Foster Wallace, precum și cu personalități sclipitoare, dar mai puțin cunoscute, ca George Cain, pierdut în obscuritate, dar scos din nou la scenă în acest volum. Prin relatarea neînfrumusețată a propriului supliciu, Recuperarea devine și o carte despre un alt fel de dependență, respectiv despre felul în care dorințele noastre ne fac pe toți un „robinet stricat” prin care curge nevoia, după cum spune autoarea. Vorbește despre singurătatea specifică experienței umane – despre setea de iubire care ne devorează și, în același timp, ne modelează. Un studiu tolstoian al condiției umane. — Andrew Solomon Puțini scriitori de nonficțiune pot combina narațiunea propriei dependente cu o critică a miturilor despre creativitatea lubrifiată cu băutură sau droguri și a artei născute din suferință (sau a ideii că e nevoie de suferință pentru artă). Leslie Jamison poate, și o face chestionând inclusiv clișeele poveștilor despre recuperare și rolul acestora în raportarea societății la dependență: ca boala sau ca infracțiune. — Cristian Lupșa, editor DOR Un triumf colosal. Un portret incomparabil al recuperării. Jamison este o autoare de o ambiție redutabilă. Aici, este memorialist fără ascunzișuri, critic pătrunzător și arhivist harnic în același timp. Cartea nu cunoaște limite, crește în profunzime și vitalitate cu fiecare subiect abordat. Expune ceva profund, un adevăr despre modul în care ajungem ceea ce suntem, care sună sfâșietor de înțelept și ne lovește dureros de adânc. — David Canfield, Entertainment Weekly Magistrală, splendid de onestă, o lectură esențială. Cel mai cuprinzător studiu al relației dintre scris și alcool pe care l-am citit sau de care am auzit. Proza este curată și limpede, o lectură foarte plăcută, complet lipsită de pretenții. Subiectul este sumbru, dar Jamison a reușit să facă din el o carte captivantă și, adesea, foarte amuzantă. Pe scurt, Recuperarea este formidabilă și, dacă vă interesează relația dintre artiști și dependență, trebuie să o citiți. — Clancy Martin, Bookforum Cel mai cuprinzător studiu al relației dintre scris și alcool pe care l-am citit sau de care am auzit. — Clancy Martin, Bookforum Fragment din cartea "Recuperarea. Ce urmează după dependență" de Leslie Jamison: "Eu sunt exact genul de femeie albă, cumintică, din clasa  mijlocie prosperă, în cazul căreia relația cu diferitele substanțe este tratată dintotdeauna ca benignă sau demnă de compasiune - motiv de îngrijorare sau de ridicat din umeri, nu de pedeapsă. Nu m-a făcut nimeni nici leproasă, nici psihopată. N-a ațintit niciun doctor pistolul la mine. În fond, nici nu m-a împușcat vreun polițist într-o intersecție, în timp ce încercam să scot portofelul din buzunar; și nu m-a tras pe dreapta fiindcă am condus sub influența alcoolului, lucru pe care l-am făcut de nenumărate ori.  Culoarea pielii mele îmi permite să mă intoxic. Când vine vorba de dependență, abstracțiunea privilegiului ține, în esență, de povestea asociată cu aspectul tău: ai nevoie să fii aparat de rău sau împiedicat să îl provoci altora? Aspectul meu este interpretat ca ceva care trebuie protejat, nu ceva de care trebuie să îi protejezi pe ceilalți. În memoriile ei, Negroland, Margo Jefferson descrie modurile în care femeilor negre din SUA li s-a „refuzat privilegiul de a ceda depresiei cu toată libertatea, de a-și flutura nevroza ca dovadă de complexitate socială și psihologică". Luxul acesta li se permite femeilor albe. A fost „ridicat în slăvi în literatură despre suferințele femeii albe". Mi-au trebuit ani buni să înțeleg că șinele meu lăuntric nu fusese niciodată lăuntric - și că relația mea cu propria durere, o relație care mi se părea în esență intimă, nu era deloc intimă. Își datora existența narațiunilor care făceau foarte posibilă suferința unei fete albe: poveștilor care dădeau de înțeles că durerea ei era interesantă; că era o dovadă de vulnerabilitate, nu de vinovăție, și merită simpatie, nu pedeapsa."