Recurs la iubire

Nu știu dacă am fost Alma, cum nu știu nici cine e Tudor. Oricare dintre ei sunt doar replici ale oricăruia dintre noi. Nici măcar nu trebuie să ne numim așa. Indiferent ce nume porți și cine ai vrea să fii, viața te va provoca să faci alegeri care îți vor marca întreaga existență. Căutările celor doi depășesc sfera banalului, epicul nu vine la scenă să facă spectacol și să aștepte ovații. Acolo, în fața tuturor vine universul nostru, în care ne regăsim, ne cufundăm și ne pierdem ca să ne descoperim de fiecare dată alții, dar de fapt aceiași, incapabili să știm dacă alegerile ne schimbă sau dacă schimbările ne aleg. Un subiect veșnic actual despre lucruri pe care credem că le cunoaștem, pentru că ne compun existența: iubire, regrete, așteptări, renunțări, regăsiri. Pornit în două personaje prezentate în oglindă – una care uneori deformează realitatea idealizând-o, ca mai apoi să o arate dezgolită, impudic de directă și pătrunzătoare –, romanul se parcurge relativ ușor pentru că cititorul devine parte a actului artistic, prin simpla raportare la povestea personajelor, una extrem de familiară oricui. După primele capitole care adâncesc analiza psihologică și pregătesc terenul explicațiilor și parcursului ulterior, cartea declanșează o multitudine de stări prin alăturarea altor personaje care umplu scena expunându-și cea mai bună versiune a lor, vocale și totuși, paradoxal, extrem de incapabile să comunice și să exprime clar ceea ce își doresc de la ele sau ceilalți. Relațiile personajelor se clădesc în jurul ideii de timp. Dacă Alma pornește adolescenta să-și cutreiere sufletul și să îi descopere meandrele, îndrăgostită mai degrabă de ea, și de un ideal, decât de Tudor, pe parcurs o regăsim dispusă la mici excese și abateri, realistă în privința romantismului unei relații și hotărâtă ca ideea de fericire totală și perpetua este un mit, în timp ce viața este cât se poate de reală. Fiecare zi este o provocare, o încercare de a scăpa de dependențe și clișee, o luptă cu ea, cu frica de singurătate și eșec. Fiecare fleac se adaugă lucrurilor mari care o vor îndepărta de oglinda în care și-a proiectat viața, alegându-și bătăliile, înfrângerile și victoriile. A făcut orice a crezut că este necesar ca să se înțeleagă și accepte, fără a se distruge pe ea sau pe cei dragi. Finalul o găsește așa cum și-o va dori fiecare dintre cititori privindu-se prin propria lui oglindă. Recurs la iubire este un fascinant român de dragoste, un compendiu al poveștilor mai mult sau mai puțin fericite care însoțesc parcursul plin de tragism și emoție al individuației feminine, ce se desfășoară la cumpăna dintre idealismul volatil al adolescenței și pragmatismul rece al maturității care ne face prizonierii propriilor alegeri. Dar cartea Danielei Bordei, mai înainte de a fi un roman al dragostei împărtășite, este un roman al dragostei de sine, al încercărilor disperate ale protagonistei de a sparge caracterul rutinier și banal către care ne poartă pe fiecare inerția existențială, cu scopul de a căuta desăvârșirea unei personalități speciale, altfel decât cea valorizată în cadrul tiparelor tradiționale. Din acest punct de vedere, „Recurs la iubire” este și o odă adusă principiului cârpe diem, însă nu una care vine neapărat să glorifice acest modus vivendi, ci una care mai degrabă reușește să evidențieze faptul că încercând mereu să trăim clipa pentru a deveni personalități complexe riscăm să eșuăm pe cărări nebănuite și înșelătoare, care ne pot îndepărta de joncțiunea cu fericirea și împlinirea de sine. În acest sens, a fi special și complex nu se încadrează întotdeauna într-un registru pozitiv, ducându-ne mai aproape de vârfurile desăvârșirii personalității și de întâlnirea cu fericirea, ci poate fi chiar sinonim cu starea de confuzie și disperare, de scufundare în abisul unei existențe în care experiențele neterminate și neconsumate ajung să se întrepătrundă și să se suprapună unele cu celelalte, aruncându-ne într-un haos perpetuu, emoțional, sentimental și rațional deopotrivă.  Astfel, dacă prima parte a romanului vine să zugrăvească o pasională poveste de dragoste între doi adolescenți frumoși și puri, care par a fi avut norocul de a fi aduși laolaltă de către misterioasele legi ale universului, deschizându-li-se calea către fericire, restul romanului face loc, treptat, erotismului și dorinței carnale. Acestea din urmă vin să înlocuiască dragostea pasională, totală, care aduce la un loc nu numai trupurile, ci și sufletele, și o reduc doar la trăirile intense ale experiențelor amoroase și la extazul de moment, care în viața eroinei ajung să surclaseze iubirea adevărată, care presupune acel tip de dăruire și sacrificiu de sine care aduce împlinirea întregului trăind unul prin celălalt, căci acolo unde poate fi vorba de mai mult decât două jumătăți nu ne mai aflăm în situația unui întreg, respectiv a unui cuplu sortit să atingă totalitatea și desăvârșirea protagoniștilor unul prin celălalt. Tot așa, și protagonista romanului, încercând să scape de emoția negativă a clipelor de singurătate trăite în copilărie, într-un mod fatal caută și face acele alegeri care invariabil o duc către accentuarea stării de singurătate, confirmând zicala potrivit căreia „de ceea ce îți e frică, de aia nu scapi”.     Pornită ca un roman al dragostei de cuplu, cartea Danielei Bordei căpătă către final accentele unui roman al însingurării și al înstrăinării de lume, de iubiri și de speranțe, purtând pecetea iluziei unei lucidități pragmatice construite de protagonistă cu prețul atâtor și atâtor alegeri și experiențe intense, dar efemere și dureroase, care pe fond însă vin să ne releve crudul adevăr că încercând să luăm totul de la viață cel mai adesea sfârșim prin a avea nimic, nimic din ce am căutat, ci cu totul altceva, pierzându-ne inclusiv pe noi printre meandrele unei existențe aparent speciale, însă pe fond tributare tot unui soi de banalitate, una aducătoare de nefericire. Până la urmă viața ne scoate la acel liman, scăldat în razele soarelui său umbrit de apăsarea norilor, către care ne-au purtat propriile alegeri, prizoniere ale unor dorințe mai mult sau mai puțin conștiente, sancționate cu fatalitate de curgerea molcomă și înșelătoare a timpului care nu încetează să ne aducă, cu o ciclicitate redundantă pe alocuri, în centrul unor ipostaze surprinzătoare, atât de asemănătoare dar deopotrivă și de deosebite, purtătoare de disperare dar și de speranță. -  Mihai-Bogdan Marian