Reflectii religioase asupra cunoasterii

Eu fac o incercare filosofica, prezentand un Platon istoric si permanent, aceste doua fete caracterizand orice personalitate. Prin stat el a stratificat corpul social si-a incercat formularea unei ordini rationale, a justului imanent. (...) Meditatia nu i-a oferit „certitudinea empirica a idealismului problematic al lui Descartes, care nu se indoieste de sine” (Kant, Critica ratiunii pure) fiindca autocunoasterea terestra nu este posibila, fara inspiratia venita de la zeu. In miscarea gandirii lui intre pamant si cer, [Platon] ne prezinta omul complet si imperfect de aici si omul incomplet de dincolo, sufletul nemuritor. Nemurirea integrala formeaza continutul crestinismului. (...) Nu discut doar ipoteza ca Platon ar fi atins adevarul, ci si platonismul in sine, permanenta sa, care consta in nelinistea metafizica a omului cautator si din certitudinea dogmatica a celui primitor, a relatiei dintre credinta si stiinta, dintre Dumnezeu, om si lume, inauntrul acestor termeni adevarul contopindu-se cu mantuirea.