„…el era adeseori cel care declanșa hohotele noastre. Nu era printre noi singurul animator al râsului, care aparținea tinereții noastre probabil și, fără îndoială, spiritului cerchist ce se voia deasupra timpului, în pofida timpurilor ce se prăvăleau peste noi. Dar Cornel era un nesecat izvor de vorbe de duh, de calambururi. Recurgea uneori pentru alimentarea râsului chiar și la materiale furnizate de opresorii noștri. Trivialitatea acestor ingrediente nu le micșora, ci le sporea valoarea umoristică.
Cornel zâmbea și avea un anume râs ascuns, insonor, ocult, un râs malițios. Acest ras ascuns îl regăsesc în aforismele sale ca și în atâtea pagini ale criticelor sale. Mai mult decât alte, numeroase calități, aș spune chiar virtuți ale acestor texte, râsul acesta mi le face delectabile. Maliția să se exercită nu arareori în registrul unui umor negru, de spânzurătoare (acel Galgenhumor al germanilor apropiat și de umorul evreiesc, tipic pentru un neam care a înfruntat, pentru a supraviețui, toate primejdiile de moarte), umor pe care-l practicăm mult într-o vreme în care ne consolam făcând haz de necaz.“
Nicolae BALOTĂ, „La nouăzeci de ani neîmpliniți“, în România literară, nr. 47, 27 noiembrie 2009
