Vizibil sau invizibil? Să te lași văzut de semeni, să te impui privirii lor, riscând să pierzi totul - inclusiv viața, sau să câștigi totul - mai ales viața? Ori să treci neobservat, cu capul plecat, topit în umbră, refuzându-ți singur dreptul de a cere lumii întregi ceea ce ți se cuvine de fapt? Aparent, protagoniștii lui Alan Gratz nu au aproape nimic în comun.
Trăiesc în epoci diferite, în țări diferite, au religii diferite. Și totuși, din cauza războaielor altora, toți se văd obligați să fugă din țările lor. Toți devin refugiați. Iar din clipa aceea, toți trei se izbesc dureros de această întrebare: vizibil sau invizibil? Trei povesti diferite care se împletesc într-o singură și mare narațiune: aceea a pribeagului, a copilului care nu are nicio vină că adulții au decis, la un moment dat, să ucidă cuvintele și să pună armele să grăiască în locul lor. Josef este un băiat evreu din Berlinul anului 1938. În Noaptea de cristal, Cămășile Brune dau năvală în casa lui și îi arestează tatăl. După 6 luni petrecute în lagărul de concentrare Dachau, acesta este eliberat, cu condiția să plece cât mai repede din Germania, împreună cu familia. În fața perspectivei sumbre a lagărelor care-idistruseseră părintele și-l făcuseră de nerecunoscut, Josef, părinții și sora lui, Ruth, se îmbarcă pe transatlanticul St. Louis, care urmează să-i ducă în celălalt capăt al lumii, în Cuba. Isabel trăiește în Havana alături de familia ei. În anul 1994, Cuba este un stat comunist, cu granițele închise, sărăcit. O răzmeriță pe bulevardul Malecon capătă proporții și e nevoie de intervenția în forță a poliției. Tatăl lui Isabel, aflat printre insurgenți și luat la ochi de polițiști, va fi fără îndoială arestat chiar în seara aceea. Alături de vecinii lor care lucraseră de zor la o barcă improvizată din te miri ce materiale, vor pluti cu inimile pline de speranță spre Miami. Mahmud, băiatul sirian care trăiește într-un Alep devastat de războiul civil, a văzut multe grozăvii. Până în 2015, deja a învățat că pentru a fi în siguranță trebuie să nu atragă cu nimic atenția. Prioritatea lui − și singurul sens pe care-l mai poate afla într-o viață care se destramă în jurul lui − este să aibă grijă de frățiorul său, Waleed, căruia războiul îi confiscase zâmbetul. Când clădirea în care locuiește familia lui este aproape spulberată de un proiectil, înțeleg toți că a sosit momentul să plece spre nord, spre Germania. Josef. Isabel. Mahmud. Trei copii care trăiesc în țări diferite, în perioade diferite și care se văd nevoiți să fugă din căminul lor și să parcurgă drumul plin de provocări și primejdii al unui refugiat. Mahmud auzea muzică în spatele gardului. Din cauza oamenilor, era greu să și vezi ceva. Stătea împreună cu familia sa la o coadă nesfârșită și aștepta la granița cu Turcia, undeva în apropierea orașului Kilis, să fie primiți în nouă țară. De jur împrejurul lor erau nenumărate alte familii siriene. Toți sperau să fie acceptați. Duceau cu ei tot ce-aveau, uneori în valize și-n saci de marinar, dar cel mai adesea îndesat în fețe de pernă și-n saci menajeri. Bărbații erau îmbrăcați în blugi și tricouri sau în treninguri; femeile purtau rochii și abaya sau hijab. Copiii arătau ca niște variante miniaturale ale părinților, și chiar se purtau ca niște mici adulți; nu prea plângeau, nu scânceau și niciunul dintre ei nu se juca. Străbătuseră cu toții un drum prea lung și văzuseră prea multe.
Refugiatii
