Gravein O-Mie-de-Morți putu distinge zeci și zeci de siluete înalte, aproape uriașe, și deși chipurile păreau să le fie învăluite în umbre, pielea lor de un albastru bolnav scânteia printre brazi alături de lamele lor încovoiate care zâmbeau malefic, în timp ce clănțănitul acelor dinți metalici deveni asurzitor. Instinctiv, O-Mie-de-Morți se întoarse către Cerys. Ea îl privea deja de mult, se părea. Iar în ochii ei roșii ca sângele, Gravein nu văzu nici un soi de teamă, doar tristețe. Față de la marginea pădurii. Sulița în spinarea ei. Culmea muntelui. Apoi corbii râzând. Dar nu sunt corbi în preajmă. Poate doar unul… Gravein mângâie ușor părul de sânge, apoi, strângând securea, dădu drumul urletului saxven de război și, pășind înainte, îi zbură capul de pe umeri primei creaturi albastre care pătrunse în luminiș.
