Regele Carol I al Romaniei Paul Lindenberg

         Viața lui Carol degajă tot parfumul de epocă al unui text scris în urmă cu un secol. Evocarea aparține, în plus, cuiva care, ca apropiat al familiei regale, a stat în preajma personajului său, fiindu-i chiar întâiului nostru monarh un fel de fiu spiritual, și l-a putut percepe în dimensiunea lui umană. Aspecte din viața de familie, din copilăria și tinerețea viitorului rege la curtea de la Sigmaringen, școală, călătoriile, rămase, la un secol distanță, inedite, fac savoarea acestei cărți pe care am putea-o defini drept o biografie sentimentală. Paul Lindenberg și-a publicat pentru prima dată cartea în limba germană, în anul 1906.       Fragment din roman:       „La sfârșitul lui martie 1866, prințul Carol a plecat de la Berlin la Dusseldorf, unde din primăvara lui 1863 își avea reședința tatăl său, ca guvernator militar al Renaniei și Westfaliei. Prințul a făcut această deplasare pentru a petrece sărbătorile de Paști alături de rudele cele mai apropiate; familia princiară se instalase în micul și fermecătorul castel Der Jagerhof. După cum am relatat, Ion Brătianu călătorise la Paris, ca trimis al guvernului român, pentru a sonda atitudinea cercurilor conducătoare de acolo față de candidatura prințului Carol. La întoarcere, în drumul din capitala franceză spre Berlin, el a făcut un popas la Dusseldorf, solicitându-i principelui Karl Anton o audiență și aflând, spre marea lui bucurie, că va fi de față și prințul Carol. Audiența a avut loc la 31 martie, înainte de prânz, și a durat trei ore. Brătianu a relatat despre misiunea sa și despre faptul că Napoleon însuși îndemna că tronul românesc să-i fie oferit prințului Carol; el a luat apoi parte la masă, în timpul căreia s-a discutat mult despre situația din Orient și mai ales despre cea din România. După masă, trimisul român i-a exprimat prințului marea lui bucurie că îl cunoscuse deja aici, întrucât crezuse că se află la Berlin, și i-a povestit despre simpatia de care el, prințul, se bucură la curtea franceză. În cele din urmă, i-a solicitat o convorbire privată, care a fost convenită pentru seara aceleiași zile.     În timpul acestei convorbiri, Brătianu, adresându-i-se în numele țării și al locotenenței domnești, i-a propus prințului coroana României, descriindu-i în continuare situația Principatelor și explicându-i clar multiplele pericole care planează asupra acestora dacă se prelungește starea de incertitudine. În sfârșit, prințul a fost rugat stăruitor să ia o decizie favorabilă cauzei românești. Prințul Carol a replicat că, ce-i drept, simte în el curajul de a da curs acestei solicitări, dar că are și serioase îndoieli și se întreabă dacă el corespunde unei misiuni atât de pline de răspundere, că deocamdată încă nu poate să dea un răspuns precis, căci — a adăugat el — în ultimă instanță totul depinde de hotărârea regelui Wilhelm, care este capul familiei fără permisiunea căruia el, prințul, se înțelege de la sine, nu poate să facă un pas atât de greu de consecințe.”