Regele cel Înțelept. Se dedică tuturor copiilor care își iubesc părinții. UNDEVA, ÎNTR-UN ȚINUT ÎNDEPĂRTAT, trăia un rege cum nu mai era altul pe lume. Era deștept foc suveranul acela. Știa câte-n lună și-n stele. I se duse vestea ca povestea. Căci era om cu mintea ascuțită și cu vorba îngrijită. Nu degeaba i se spunea Regele cel Înțelept. Veneau să-i ceară sfatul de la prinți și crai vestiți, până la oameni simpli și necăjiți. Auziră de el în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Cum le spunea și le brodea Maria Sa, mai rar putea cineva. Într-o zi, bătură la poarta palatului trei frați necăjiți. Amărâți de soartă, dar și de ceartă. Cerură, nici mai mult, nici mai puțin, să intre la rege după judecata dreaptă. Iată care le era necazul. Înainte să-și dea obștescul sfârșit, bătrânul lor tată lăsă cu limba de moarte drept moștenire trei lucruri: un covor, un flaut și o mantie. Dar, chiar în clipa în care deschise gura să facă împărțeală, muribundul își încredința sufletul bunului Dumnezeu. De vină fu moartea, care, grăbită cum era, nu avu timp de sporovăiala lui. Cei trei feciori rămaseră nedumeriți. S-au gândit cât s-au gândit, până au obosit. Ilustrații de Stelă Damaschin-Popa Fragment din carte: "— Pe cine apără oștenii mei? Tu cine ești, de îndrăznești să-ntrebi? Și-atunci, de după zidul de copaci, se auzi o voce ca un susur de izvor: — Tată, fii pe pace! E om bun. Să intre. Copacul războinic se supuse fără pic de ezitare. Și, ridicându-și coroana, ordonă: — Oșteni, lăsați-l! Ca prin minune, copacii se dară la o parte, iar frunzele și iarba de lângă tulpinile lor se prefăcură într-un covor des și moale, presărat cu mii și mii de flori care mai de care mai alese. Omul se minuna la culme! Nu-și credea ochilor cele văzute. Covorul pe care calca semăna leit cu cel lăsat de tatăl său drept moștenire. Ducea până într-o poiană, către un război de țesut cu totul și cu totul din aur. La el lucra o copilă de-o frumusețe răpitoare. La vederea unei asemenea priveliști, fratelui mai mare i se taie respirația. Tânăra îl privi curioasă cu ochii săi negri ca cicoarea. Părul ei mătăsos și lung, de culoarea abanosului, se răsfiră frumos în valuri peste umeri. Purta o rochie dintr-un voal de o finețe nemaiîntâlnită. Omul își pierdu darul vorbirii. — Bine ai venit, drumețule, grăi frumoasă fată. Știam că vei veni. "
