Cartea Regele serpilor PDF

    O carte fenomen despre iubirile de început și prietenia autentică     Într-unul din orașele acelea mici și aparent lipsite de viitor din sudul Americii, trei prieteni cu istorii și personalități foarte diferite încearcă să supraviețuiască ultimului an de liceu. Lydia, Travis și Dill au fiecare luptă proprie de dus, încercând să navigheze prin apele tulburi ale primei maturități, ca să scape fie de orașul natal, fie de trecut, fie de părinți indiferenți sau abuzivi. Se iubesc mai mult decât știu și atunci când unul dintre ei pățește ceva, ceilalți doi nu numai că găsesc curajul de a nu renunța în fața deziluziei, dar se ajută unul pe altul să redescopere importanța speranței și a încrederii în viitor.      „O poveste emoționantă despre dragoste, loialitate, credința și despre cum poți străbate întunericul pentru a întâlni alți oameni.” - Publisher’sWeekly      „O poveste bogată… Eternele suișuri și coborâșuri ale prieteniei sunt jucate aici de trei personaje convingătoare.” - The Guardian     Fragment din romanul "Regele șerpilor" de Jeff Zentner:     ”Stăteau la o masă în cantină, singuri și departe de ceilalți, ca de obicei. Sala de mese mirosind a crochete de peste zumzăia în jurul lor. Dill își mânca prânzul lui neapetisant, dar gratuit. Travis mânca o caserolă imensă cu macaroane cu brânză gătite de mama lui. Lydia avea ca de obicei morcovi, lipie, humus și iaurt grecesc. Travis citea una din cărțile din seria Râuri de sânge, iar Dill stătea cu căștile în urechi lucrând concentrat pe noul lui laptop.     Lydia citea Jurnalul lui Anais Nin.     Dill își scoase una dintre căști.     — Hei, Lydia, poți să îmi încarci și mie niște clipuri pe YouTube în seara asta? Am încercat, dar școala a blocat accesul la YouTube.     — Sigur. Despre ce-i vorba?     — Niște clipuri cu mine cântând piese pe care le-am compus. Vreo cinci.     — Cinci? Când ți-am dat laptopul, acum două zile, nu?     — Aveam unele gata scrise.     Hunter Henry, Matt Barnes și DeJuan Washington, trei jucători de fotbal, trecură pe lângă masa lor.     — Hei, Diliule, poliția știe că ai laptop? întrebă Hunter.     Prietenii lui chicotiră batjocoritor.     — Credeam că școala nu permite accesul la pornografia infantilă, zise Matt.     Urmă o nouă serie de chicoteli. Dill își puse casca la loc în ureche, fără ia în seamă. Travis se încordă vizibil, dar continua să citească, ignorându-i la rândul lui. Știau amândoi cum decurgeau lucrurile. Lydia puse cartea jos și le zâmbi.     — Da, am informat poliția atunci când v-am înscris în Registrul Național al Posesorilor de Micropenișuri. Să nu fiți surprinși dacă o să aveți probleme la aeroport. Acolo și în alte locuri.     — Îți arăt eu scula mea, zise Hunter.     — Nu uita că port ochelari.     Lydia își reluă cartea.     — Da, de parc-am putea uita așa ceva, când îți fac față arate ca un cur, izbucni Matt.     — Ați putea uita, fiindcă vă lipsește abilitatea de a forma amintiri semantice, motiv pentru care cei de la Tullahoma High v-au umilit folosind aceeași strategie de două ori la rând ultima oară când v-au bătut în repriza a patra, zise Lydia fără să își ia ochii din carte.     — Ce știi tu despre fotbal, zdreănțo? zise Hunter.     — Păi de exemplu știu că trebuie să marchezi mai multe puncte decât cealaltă echipă, ceea ce este greu de făcut când voi - și mai ales tu - îți dai cu stângu-n dreptul în propria zonă de apărare, că anul trecut când ați jucat împotriva Manchester, permițându-le celorlalți să dea lovitura câștigătoare.”