Uneori nu ai în ce să-ți îneci gândurile... După ce te-ai săturat de oameni, de Idee, de Dumnezeu, de absolut tot ce te înconjoară, nu-ți mai poți acoperi ideile cu nimic. Nu le mai poți îngropa în nimic, doar le lași să plonjeze în vid. Oare nu asta înseamnă un gând liber? Să nu poți să te afunzi în ceva, să fii orb și surd la orice tentație de a te apropia de un concept sau un principiu, un vid al conștiinței care să te împresoare și care să te aducă într-o stare catatonică. Să fii mort și viu în același timp. Libertatea de a nu gândi „în ceva", „la ceva", de a nu lăsa „acel ceva" să se surpe peste tine, acesta pare a fi scopul ultim al gândirii. Lipsa certitudinilor... Ceea ce ne face să nu credem cu adevărat în „ceva". Această depărtare de certitudini poate părea că o menținere într-un plan imediat superficial. Dar oare certitudinile nu înseamnă stagnare? Crearea unei credințe, asupra unui lucru (stare sau orice altă denumire), ca fiind imuabilă și de necombătut, nu înseamnă regres? Să ajungi la „mulțumire de sine" înseamnă declin. Să fii mulțumit că „ai dreptate". - Romulus Dobrin
