Reprezentari ale memoriei in filmul documentar

Lucrarea lui Alexandru Solomon își asumă subiectivitatea reflexivă a discursului nu ca opțiune narativă, ci ca pe o profesiune de credință, împărtășită și cu alți realizatori de film documentar, care îi servesc drept ilustrare și argumentare. Rezultă un peisaj critic de afinități elective ale filmului documentar din ultimele decenii, onest și profund în același timp.- Vintilă Mihăilescu Cei cărora evoluția din ultimele decenii a documentarului le e mai puțin familiară vor descoperi, ghidați de Alexandru Solomon, un teritoriu de o mare bogăție și varietate și se vor simți îndemnați – îmi permit să sper – să-i continue prospectarea pe cont propriu. Am convingerea că parcursul propus de autor se va dovedi incitant și pentru cei care sînt mai avansați în cartografierea acestui teritoriu. Și unii, și alții au prilejul să parcurgă un text captivant, scris cu simplitate și finețe, despre un domeniu în plin avînt, care ne rezervă neîndoielnic încă multe surprize. - Anca Oroveanu Fragment din lucrarea "Reprezentări ale memoriei în filmul documentar" de Alexandru Solomon "Zece ani mai târziu M-am oprit asupra acestui film neterminat, realizat de Bernstein și Hitchcock, pentru că el formulează deja, la câteva luni de la încheierea războiului, câteva teme vizuale recurente ale reprezentării memoriei Holocaustului. Zece ani mai târziu, Alain Resnais regiza Nuit et Brouillard (Franța, 1955), un film despre care s-a spus că a revoluționat documentarul istoric și care vorbește tot despre Holocaust. Începutul filmului lui Alain Resnais reia aceeași formulă gândită de Hitchcock pentru filmul produs de Bernstein: într-o serie de travellinguri laterale, camera pleacă în repetate rânduri de la peisaje însorite pentru ca apoi să descopere gardurile de sârmă ghimpată, barăcile, stâlpii care înconjoară clădirile lagărelor. Mai mult ca sigur, Alain Resnais nu a văzut Memo;y of the Camps — întrucât, așa cum am zis, filmul lui Bernstein n-a mai fost difuzat însă asemănarea este izbitoare. Comentariul scris de Jean Cayrol, care a fost el Însuși deportat la Mauthausen, spune: „Chiar și un peisaj liniștit, chiar și un câmp cu recolte sau un drum pe care trec mașini, țărani și cupluri, chiar și un sat pot conduce către un lagăr de concentrare. [...] Sângele s-a uscat, gurile au tăcut, clădirile nu mai sunt vizitate decât de o cameră, o iarbă ciudată a crescut și a acoperit pământul bătătorit de deținuți. Curentul nu mai trece prin firele electrice, niciun alt pas nu tulbură acest loc, în afară de al nostru...". Această imagine a naturii care, cu timpul, șterge urmele și, implicit, amintirea ororilor apare și în Memory of the Camps: „Iarba va acoperi aceste locuri", ne spune vocea încărcată de scepticism a lui Trevor Howard, în timp ce vedem cum barăcile lagărului din Bergen-Belsen sunt arse pentru a neutraliza epidemia de tifos. Natura și timpul sunt dușmanii firești ai rememorării, iar misiunea cineastului este de a se lupta cu uitarea, ca fenomen natural. "