În colecția Actual se transformă în cărți acele manuscrise și "proiecte" care pun, prin caracterul lor de actualitate și de stringentă, probleme de mare rezonanță în spațiul public. Desigur, nu se întâmpla de la sine ca actualul și stringentul să și facă obiectul dezbaterii și preocupării publice, sau individuale. Noi încercăm nu numai să supunem atenției cititorului întrebări ce se pun, ci să să-l influențăm să și le pună pe cele esențiale. Există oare, la nivelul anului 2011, preocupări mai actuale și mai stringente decât cele două teme ale culegerii de confesiuni propusă de Cristina Hermeziu sub titlul Revoluția din depărtare? Cu siguranță nu. Iată-le: 1. exodul de neoprit al tinerilor intelectuali din România, imediat ce granițele s-au deschis, de neoprit până azi; 2. mirajul, frustrările și umbra aruncată asupra prezentului de ceea ce unii refuză să numească "revoluție", preferând în cel mai bun caz termenul de "evenimentele din decembrie 1989". Ele sunt adevăratele obsesii nu deajuns de conștientizate, în discursul public de azi și în mințile noastre ale tuturor. În orice caz, în depresia endemică a societății românești actuale. Cei 30 de români plecați, sau cum spune Adrian Cioroianu, în prefață, care au fugit de propria romanitate, unii dintre ei nume deja cunoscute, povestesc pasionant și dureros cum s-au despărțit de țara lor, ce ar fi putut să-i oprească să plece, ce i-ar face să se întoarcă. Confesiuni pline de învățăminte și în plus admirabil scrise. „A pleca“ (din România) a fost unul dintre cele mai interesante, obsesive și transformatoare verbe ale limbii române din anii ’90. A rămas la fel într-o bună parte a următorului deceniu, deși rațiunile plecărilor s-au mai nuanțat — pe măsură ce plecările, numeric, au crescut mai abitir. Cum se explică aceasta? Colivia predecembristă pe care o numeam „acasă“ era atât de bine sudată înainte de 1990, încât străinătatea, pentru cei mai mulți dintre romani, era o chestie vizibilă la televizor (chiar și aici din ce în ce mai rar), pe coperta cataloagelor Neckermann și pe curbele de tablă ale cutiilor de ness Amigo. În aceste condiții, plecarea din țară a avut, în anii care au urmat, toate datele unei eliberări asumate la propriu. „A pleca“ sau „a ramâne“ din/in România înseamnă, până la urmă, opțiuni individuale care trebuie de-dramatizate. Acest lucru încă nu se întâmplă în România, din motive prea multe fie și pentru a le inventaria aici. Dar volumul propus de Cristina Hermeziu — și de interesanții săi coautori — este nu numai un pas în direcția bună, ci și un pas mai sus: adică în sensul în care romanitatea nu doar va fugi de ea însăși, că până acum, ci va găsi și un moment de reflecție calmă, pentru a lua ceva distanță de propriile-i clișee, pentru a privi spre sine și a încerca să se redescopere, înțelegându-se ceva mai bine. - Adrian Cioroianu Am învățat, în mai bine de zece ani de jurnalism, că știrile sunt despre politicieni și vedete, iar reportajele — cele care îți taie răsuflarea — despre oameni obișnuiți. De aceea i-am căutat în lumea largă nu neapărat doar pe românii ajunși pe culmi de notorietate — oricum dai peste ei —, ci pe românii plecați de acasă, dispuși să descifreze, retrospectiv, gestul lor de ieșire radicală pe ușa deschisă de Revoluția din 1989, dintr-un spațiu presupus familiar, securizant. Adunându-le poveștile, mi-am dat seama că drumul parcurs de ei de atunci pare un straniu cordon ombilical, care îi ține liberi, pentru că își cara istoria/revoluția după ei, dar nu mai aparțin total niciunui loc. Pentru că cei de acasă au rămas acasă și pentru că, plecați fiind, unii au știut să se întoarcă, românii din exil au un punct de plecare. Istoric, și mai ales simbolic, am fixat acest punct de plecare la momentul Revoluției din 1989. Ce rămâne din ea, după 20 de ani, pentru românii care au ales să fie cetățeni ai lumii, îndepărtându-se de casă? Ce rămâne din identitatea de roman, la 20 de ani de la Revoluție și la mii de kilometri depărtare de țară? Ce fată arată lumii România, la 20 de ani de la Revoluție, în oglindă (re)sentimentelor celor expatriați? În decursul unui an de zile și el simbolic — 2009 — am întâlnit români, am schimbat, pe internet, 500 de mesaje pe această temă și am cules, până la urmă, 30 de destine. Demersul meu rămâne unul jurnalistic: subiective, particulare, problematizante, poveștile exilaților, scoase din anonimat, devin exemplare. Chiar știm de ce au plecat, ce gândesc, ce simt și cum trăiesc românii plecați. - Cristina Hermeziu Cristina Hermeziu este jurnalistă și traducătoare. S-a născut în 1971 la Iași. Este licențiată a Facultății de Litere. între 1996 și 2004, este realizatoare de emisiuni la TVR Iași, reportajele sale fiind distinse cu numeroase premii. În 2005, obține titlul de Doctor în Filologie, cu teza Expresivitate și persuasiune în limbajul televizual. Între 2004 și 2006, este cercetător bursier la Universitatea Paris II și Institutul Francez de Presă. Colaborează cu RFI la emisiunea „Kiosque”, publică articole in Courrier International și studii de teoria comunicării în Hermes (CNRS). Corespondentele sale de la Paris sunt publicate de Evenimentul zilei, Dilema veche, Observator cultural, Opinia studențească, Suplimentul de cultură. Din 2004, s-a stabilit la Paris.
