Rio 2016. Ganduri razlete

Adrian Fetecau se declară jurnalist de școală veche. Jurnalist care ajunge la fața locului. Jurnalist care relatează ceea ce vede cu ochii lui și care vorbește cu oamenii ca să le relateze altor oame-ni. Vreme de șase ediții ale Jocurilor Olimpice m-am ciocnit de Adrian Fetecau în cotloanele arenelor, în locuri ascunse din veș-tiare și oriunde era ceva de povestit. Ne-am furat unul altuia subiectele, ne-am întrecut care e mai rapid și am făcut-o conștienți că suntem doar cei mai norocoși dintre iubitorii de sport. Cei care ne-am făcut jurnaliști și putem ajunge la fața locului. Această carte e declarația de iubire a unui jurnalist de școală veche pentru iubi-torii sportului din toate epocile. - CĂTĂLIN TOLONTAN Fragment din carte: "6 E CLAR, AM ÎMBĂTRÂNIT, NU MĂ MAI ȚINE INIMA... (I) M-am „adunat" cu greu să vă scriu! Sunt deja la al doilea ness! Să sperăm că-i vorba doar de oboseală ce începe să se acumuleze, și nu de începutul vreunei răceli rebele... Prietenii din radio au „căzut" pe capete, răpuși de inamicul numit aer condiționat, omniprezent! Tuse, dureri în gât... Bogdan Predescu și Fane Alecsiu... Chiar mai rău, Mugur Corpaci, colegul meu de cameră, care toată noaptea trecută a fost „scuturat" de frisoane! Mi-a părut rău când m-am trezit, din când în când, că nu am cu ce să-l ajut... Dar nimeni nu se plânge sau zice că nu mai poate... Și, sunt convins, așa procedează toți ziariștii veniți aici... La Jocurile Olimpice ești ca un corespondent de război. În fiecare zi urmează alte „bătălii" la care trebuie să fii, mort-copt, prezent! Așa că, paracetamol, ceai fierbinte cu lămâie și... la treabă! În ziua de duminică, 7 august, am „servit" mult tenis de masă și puțin tenis de câmp... Mă bucur că am avut prilejul, la Rio, să mă țin aproape de delegația noastră de tenis de masă. Mult mai familiarizat cu lumea tenisului de câmp, am descoperit și în cel de masă oameni de calitate, cu povești deosebit de interesante. Poate că e și șansa lor că s-a găsit cineva să le consemneze (asta, ca să vedeți cât de modest sunt...). Duminica, la prânz, primul care a evoluat a fost „con-buzoianul" meu, Ovidiu Ionescu, care a trecut în cinci seturi de ambițiosul austriac Robert Gardos. („Este cea mai importantă victorie din cariera mea", a exclamat Ovidiu, bucuros, după meci.) Și eu sunt bucuros, nu numai că Ovidiu a confirmat speranțele investite în el, ci și pentru fosta mea colegă de liceu, Iarodară, care, sunt sigur, a tremurat în fața televizorului, meciul fiind transmis în direct de TVR... Știu cum e de la meciurile fiicei mele, jucătoare de tenis de câmp. Numai părinte de sportiv de performanță să nu fii!!! De multe ori pulsul poate da peste cap orice tensionnetru... A urmat Adrian Crișan. Advesar era mult mai tânărul francez, Emmanuel Lebesson, în plină ascensiune, aflat în primii 25 de jucători ai lumii. Nici în cel mai urât vis „cocoșul" nu-și putea închipui că va pierde acest meci, în fața unui „bătrânel", ce-i drept, locul 5 la Londra, dar de care nu se prea mai auzise ninnic în ultima perioadă și care, culmea, obținuse calificarea în extremis, de pe ultimul loc care asigură prezența la Rio! Francezul, sigur pe el, nu știa că „bătrânul român" nu e „om de rând", ci unul „cu mâna", cum se spune în tenisul de masă, dar și-n cel de câmp, adică un artist care știe să îmblânzească micuța minge, oricât de tare ar fi izbită de adversar... "