ROAR. 30 de femei. 30 de povesti

Strigătul de dinaintea liniștii interioare   Mai subtilă și mai profundă ca niciodată, Cecelia Ahern captează, în primul ei volum de proză scurtă, stările tumultoase traversate de 30 de femei uimitoare.    Prima dintre cele 30 de povești – Femeia care dispărea încet – deschide într-un mod abrupt calea de acces către o lume cât se poate de reală, dar a cărei existență este trecută sub tăcere. Lumea în care se refugiază femeile după ce societatea sau cei apropiați le deposedează de însemnătate. Eroina Ceceliei Ahern se transformă treptat „într-o licărire stinsă, ca aburul ce se ridică, dansând parcă, de pe o autostradă fierbinte, vara”. „Dispariția nu implică nicio durere fizică. Nu doare deloc. Pe plan emoțional, însă, lucrurile stau cu totul altfel.” Într-adevăr, poveștile din acest volum descriu furtuna care se declanșează la nivel emoțional în interiorul personajelor feminine.    Cecelia Ahern surprinde acel moment din viața tuturor femeilor în care acestea simt nevoia să strige. Femeile oftează. Își aud tremurul din voce și simt cum o gheară le strânge inima în piept. Șoptesc. Mormăie. Nu-și mai găsesc cuvintele. Sunt cât se poate de diferite, dar au un lucru esențial în comun. În cele din urmă, toate își regăsesc echilibrul, puterea, hotărârea de care au nevoie pentru a-și schimba viața. Mai întâi, reușesc să surâdă, chiar în timp ce vocea din mintea lor țipă panicată. Apoi izbucnesc în râs. Pe măsură ce în zâmbetul lor se oglindește fericirea, apar și sclipirile din privire.    După femeia care devenea invizibilă, urmează femeia pe care o înghite pământul. Lor li se alătură femeia care-și uită numele, cea care mănâncă fotografii, cea care avea o până în creier sau cea care își ținea inima pe mânecă. O femeie trăiește pe un raft. Alteia îi cresc aripi. Autoare a numeroase bestselleruri internaționale, Cecelia Ahern își păstrează remarcabila forță narativă pe tot parcursul acestor povești. În plus, își construiește un stil nou, fresh, cu accente suprarealiste și subtilități care o apropie de alte scriitoare celebre cantonate în marea literatură. Textele ei sunt deopotrivă tulburătoare și amuzante, duioase și crude.    ROAR. 30 de femei. 30 de povești este strigătul femeilor: al femeilor care ne sunt prietene, al femeilor care ne sprijină și ne încurajează, al femeilor care ne inspiră și ne insuflă curaj.    Un volum inteligent, jucăuș, amuzant și, în același timp, provocator și plin de inspirație. - Daily Mail   Simpatică, magică, scriitura ei cea mai puternică și mai feministă de până acum. - Irish Sunday Independent   Inventiva și ingenioasă – ca un salut complice către Angela Carter și Margaret Atwood. - Stylist Fragment din romanul „ROAR. 30 de femei. 30 de povești" de Cecelia Ahern:   „- Normal că vreau să te muți la mine. Imediat. Și vreau să renunți la jobul tău și să stai pe raftul ăsta, ca toată lumea să te poată privi, să te poată admira și să vadă ce văd eu: cea mai frumoasă femeie din lume. Nu trebuie să miști un deget. Nu trebuie să faci absolut nimic. Doar să stai pe raft și să fii adulată. Ea simțise atunci cum îi crește inima de bucurie și ochii i se umpluseră de lacrimi. S-a instalat pe raft chiar de a doua zi. La un metru și jumătate față de dușumea, în partea dreaptă a sufrageriei, lângă șemineu. Acolo a întâlnit pentru prima oară familia și prietenii lui Ronald. S-au adunat în jurul ei, cu pahare de băutură în mâini, mirându-se de minunea acestei noi iubite din viața lui Ronald. S-au așezat la masa mare din camera de alături și, deși nu vedea pe nimeni, îi auzea și astfel simțea că este alături de ei. Se simțea suspendată deasupra lor - adorată, apreciată, respectată de prietenii lui, venerată de mama lui, invidiată de fostele lui prietene. Ronald o privea cu mândrie, iar lumina ce îi sclipea în ochi atunci când o cuprindea cu privirea spunea totul. Este a mea. Fata strălucea de tinerețe și de dorință, alături de vitrina lui cu trofee, care amintea de victoriile obținute la fotbal, în adolescență, și de succesele sale mai recente la golf. Deasupra lor se afla un păstrăv cafeniu, montat pe un panou de lemn și având dedesubt o plăcuță de alamă. Era cel mai mare păstrăv pe care-l prinsese vreodată, când ieșise la pescuit cu tatăl și cu fratele lui. Ronald dăduse la o parte păstrăvul ca să construiască raftul pentru ea, astfel încât bărbații din viața lui să o poată privi cu și mai mult respect. Când familia și prietenii ei veneau în vizită, plecau convinși că ea era în siguranță, răsfățată, idolatrizată. Și, mai ales, iubită. Pentru Ronald, ea era cel mai important lucru din lume. Totul graviță în jurul ei și al poziției ei în casă și în viața lui. Îi făcea toate poftele și o flată întruna. Voia s-o vadă acolo, pe acel raft, tot timpul. Singurele trăiri care se apropiau de sentimentul de a fi atât de importantă în viața lui erau cele din Ziua de Șters Praful. În acea zi, el luă la rând toate trofeele și le lustruia. Desigur, atunci o ridică și pe ea de pe raft și o așeză jos, pe canapea, unde făceau dragoste. Strălucitoare și lustruită, reînnoită cu scânteieri și vigoare, ea se urcă apoi, la loc, pe raft. S-au căsătorit, ea a renunțat la slujbă, a făcut copii, i-a îngrijit și i-a răsfățat, a petrecut nopți albe doftoricindu-i, pe raft, apoi i-a privit dormind, gângurind și crescând pe covorul și în țarcul de sub ea. Dar lui Ronald îi plăcea ca ea să stea singură pe raft, așa că a angajat o dădacă, în așa fel încât ea să aibă spațiul ei. Bărbatul voia ca soția lui să poată sta în locul pe care i-l construise, iar el să nu piardă din cauza copiilor nicio fărâmă din bucuria pe care i-o aducea ea, ca relația lor specială să nu fie afectată. Femeia auzise de cupluri destrămate după ce se căsătoriseră, de soți care se simțiseră părăsiți după venirea pe lume a copiilor. Nu voia ca lor să li se întâmple la fel, voia să stea acolo pentru el, să se simtă în continuare adorat. Locul ei era pe raft. De acolo putea avea grijă de toți cei dragi și,  grație poziției ei în casă, ceilalți o priveau întotdeauna de jos în sus. Doar mai târziu, când copiii au crescut și au părăsit părintească, la douăzeci de ani după ce ea se urcase pentru prima oară pe raft, a început să o cuprindă singurătatea.”