Scriitorul roman Alexandru Vlahuță s-a născut pe 5 septembrie 1858 în satul Pleșești, județul Tutova. Își face studiile primare și cele liceale la Bârlad. Din 1879 urmează cursurile „Facultății de Drept" din București, dar renunță după un an. În perioada 1884-1893 activează ca profesor la diferite instituții de învățământ. Vlahuță a început să scrie versuri încă din vremea liceului, pe care le publică în revista Convorbiri literare. În anul 1879 i-a fost publicat articolul Banulin ziarul Dâmbovița, iar un an mai târziu îi apar în Lyra romană câteva poezii. A colaborat și cu alte publicații precum: România liberă, unde face parte și din redacție, Revista nouă, Timpul, Viața românească, Drapelul, Universul și Luceafărul. În anul 1886 îi apare primul volum, Nuvele, urmând ca în 1887 să editeze primul volum de poezii. Au urmat alte volume: Din goana vieții în 1892, Dan (1894), Poezii vechi și nouă (1894), Un an de luptă (1895), Icoane șterse (Nuvele și amintiri, 1895), În vâltoare (1897) și Clipe de liniște în 1899. Împreună cu Alceu Urechia întemeiază în 1893 revista Vieață, iar cu George Coșbuc scoate în 1901 revista Semănătorul. Alexandru Vlahuță își semnează opera cu numeroase pseudonime, printre care: Ada, Alecu, L. Ascar, Ave, I. Baltă, Baltazar, Jehovah, Vlahul. Scriitorului i se acordă în anul 1900 premiul „Năsturel Herescu" al Academiei Române pentru volumul Clipe de liniște, iar în 1919 i se decernează Marele Premiu al Academiei pentru volumul Poezii publicat în 1915.
