Romanul unui smintit

Să ne cucerească?! întrebă dezorientat Decebal. – Unde n-avem noi norocul ăsta… oftă pentru a treia oară Scorilo. Periculoși cu adevărat sunt nobilii daci. Îi mănâncă palma și pe ei, să-mi zboare căpățâna precum lui Burebista. Situație în care tu n-ai mai ajunge niciodată regele ce într-o zi va face cu siguranță Roma să turbeze de furie, determinând-o să ne cucerească și să ne civilizeze, în sfârșit, și pe noi cineva. – Bine, și eu ce rol aș avea în toată povestea asta? – Vei fi spaima Romei. De mine nici vrăbiile nu se mai sperie, îmi ciugulesc din barbă. șoarecii îmi mănâncă urda din mână, hârciogii îmi rod opincile în timp ce merg, albinele meșteresc faguri în părul meu… – Exagerezi, ca de obicei. Vezi că ai o lipitoare în barbă. – Am fost ieri la pescuit. Iar dacă vom avea parte de atâta baftă încât Traian să te biruie cucerind Sarmisegetuza… – Cine e Traian? – Un tânăr soldat care se antrenează asiduu pentru că, într-o anume zi, să ajungă un mare împărat. Dezgustat de pictură și îndrăgostit de arme. Iar dacă vom avea norocul să te biruie, atunci vom deveni cu adevărat fericiți! – Crezi că-i de la mătrăguna cu care te tratează mama? – Desigur, nu știai că te face vizionar? – Mamă? – Mătrăguna. Mă rog, tot aia. Cu siguranță, românii ne vor ocupa atunci Dacia vreme de două-trei sute de ani…. – Ai socotit bine? Nu e cam mult?! – Atât le-ar trebui ca să ne extragă din șumanele, cioarecii și opincile noastre puturoase. E greu, ce vrei… Vom căpăta abecedare, vom învăța să tragem apă după noi… – Cum adică, să tragi apă după tine? și cum s-o apuci?! – Nici mie nu mi-e clar. – Vai nouă, ce popor o să ajungem… Omul cade atunci când se izbește de lume. – Nu s-a arătat încă ce vom fi… Poporul român mi-aș dori să se cheme. Ce zici, cum sună numele? Îmi place…