Ce înseamnă să fii neurochirurg? Cum e să ții viața cuiva în mâinile tale, să tai adânc în materia care creează gândurile, sentimentele și rațiunea? Cum trăiești cu consecințele efectuării unei operații care ar trebui să salveze viața unui pacient, dar care se termină prost? În neurochirurgie, mai mult decât în orice altă ramură a medicinei, jurământul medicului de a „nu face rău“ conține o amară ironie. Operațiile pe creier comportă riscuri grave. În fiecare zi, chirurgul-șef Henry Marsh trebuie să ia decizii dureroase, adesea în condiții de urgență și nesiguranță. Dacă vi se pare că chirurgia pe creier este un meșteșug precis și elegant, practicat cu calm și detașare de către doctori, această relatare dureroasă, brutal de onestă vă va convinge să vă mai gândiți. Cu o uimitoare compasiune și sinceritate, autorul dezvăluie extraordinara bucurie de a opera, triumfurile profund mișcătoare, dezastrele și regretele, dar și momentele de umor negru ce caracterizează viața unui chirurg pe creier. O incursiune de neuitat în nenumăratele drame umane ce au loc într-un spital modern aglomerat, dar, mai presus de toate, o lecție pentru cei care au nevoie de speranță atunci când se confruntă cu cele mai dificile decizii din viață. Henry Marsh, neurochirurg britanic de marcă, își desfășoară activitatea la St. George’s Hospital din sudul Londrei, în cadrul uneia dintre cele mai mari unități spitalicești specializate în neurochirurgie din Marea Britanie. Activitatea lui profesională a constituit subiectul a două filme documentare realizate de BBC și distinse cu premii: Your Life in Their Hands (2004) și The English Surgeon (2007). Fragment din volum: “M-am așezat pe patul ei și i-am explicat, cât am putut mai bine, ce tratament urma să facă. Am încercat să-i dau ceva speranțe, dar nu puteam pretinde că avea să se vindece. Toți doctorii știu că în cazul unor astfel de conversații groaznice, mai ales când veștile proaste sunt date atât de brusc, pacienții rețin doar o mică parte din ceea ce li se spune. Am trimis-o acasă cu o rețetă de steroizi — care avea să-i amelioreze repede durerile de cap — și am programat-o la operație lunea următoare, promițându-le ei și soțului ei înnebunit de durere că le voi explica totul din nou atunci când avea să se interneze, în seara dinaintea operației. Nu e foarte plăcut să-i spui cuiva că are o tumoare cerebrală incurabilă și apoi să-l trimiți acasă, dar nu aveam ce face. A doua zi de dimineață am arătat tomografia ei stagiarilor, în cadrul ședinței de dimineață. Tomografia a apărut pe peretele din fața noastră, în alb și negru. Le-am spus povestea și i-am spus lui David, unul dintre stagiarii din anul întâi, să-și închipuie că fusese rugat să o vadă după tomografie, așa cum mi se întâmplase mie cu o zi în urmă. L-am întrebat ce i-ar spune. David, de obicei plin de încredere și entuziasm, tăcea. „Haide", i-am spus. „Trebuie să-i spui ceva. În mod sigur ai mai făcut asta până acum." „Păi, știți...", se bâlbâia, „i-aș spune că era o anomalie pe tomografie, ăă, cu efectul unei creșteri de masă..." „Şi ce dracu' o să înțeleagă ea din asta?", am spus. „I-aș spune că trebuie să o operăm, ca să vedem despre ce e vorba..." „Dar minți. Ştim ce este, nu-i așa? E o tumoare extrem de malignă, cu un prognostic groaznic! Ți-e frică să-i spui! Dar ea își va da seama că e grav doar după felul în care o privești. Dacă era o tumoare benignă, ai fi numai zâmbet, nu-i așa? Deci, ce îi vei spune?"”
