Saditoarea de urme

Al doilea volum de versuri al lui Ioan Burlacu confirmă, în mare parte, impresia bună lăsată de cartea de debut Blick-ul efemeridei. (În treacăt fie spus, titlul debutului, pare scos direct din avangarda istorică, pentru că e bizar și incitant... Ca și cel de acum, de altfel.) Cele mai multe poeme din nouă carte au calitatea de a-și păstra, fiecare în parte, o anumită independență, dar și de a forma un fel de constelații semantice cu altele, de a intra în relație cu întregul, dar și cu fiecare poem în parte, fie prin asemănare, fie prin contrast oricât de violent. - Ion Tudor Iovian   Ioan Burlacu e plin de surprize în acest sens. Creează iluzia unor structuri în mișcare, dar are grijă ca toate să se sprijine, totuși, pe câteva repere sigure, unele împrumutate din artele plastice. A făcut la fel și cu primul volum. Această disponibilitate îl definește cumva pe Ioan Burlacu, care se raportează și la etapele evoluției lirismului lui deliricizat pe alocuri, dar și la poezia românească a momentului și a istoriei ei. Cu poeme în care se intersectează, interesant, postmodernismul cu modernismul avangardist de ruptură și cu simbolismul minulescian, mizând pe o concretețe aluziv-jucăușa, pe biografeme decupate cu inteligență dintr-o existență nu spectaculoasă, dar întoarsă adesea pe dos, ironic-amară, Ioan Burlacu se adaugă celor care cultivă poemul prozastic, minimalismul de ultimă oră, dar nu și mizerabilismul, fără însă a se îndepărta de poezia mai așezată, cu fond/ fundal metafizic... - Ion Tudor Iovian