Apărut în toamna lui 2016, romanul Sala de bal al scriitoarei britanice Anna Hope se bucură de un binemeritat succes internațional. În Franța, unde a fost publicat de Gallimard, i s-a acordat în 2018 Grand Prix des Lectrices al revistei Elle. Pe fundalul verii caniculare a anului 1911, la sfârșitul epocii edwardiene, Sala de bal proiectează o poveste de iubire pe un tărâm potrivnic, bântuit de obsesii periculoase și drame tăinuite – azilul Sharston din Yorkshire, unde o mână de oameni are puterea de a decide cine poartă stigmatul nebuniei și cine îndeplinește criteriile normalității. Sala de bal urmărește în primul rând destinul Ellei Fay, o tânără lipsită de protecția și afecțiunea familiei, care, în urma unui incident la filatura unde lucrează în condiții extrem de aspre, e internată în azil. Aici îl întâlnește pe irlandezul John Mulligan, înregistrat cu diagnosticul de „depresiv melancolic“, după decesul fiicei sale, și aflat sub îngrijirea doctorului Charles Fuller, ale cărui idei și experimente precipită deznodământul dramatic al cărții. Anna Hope reușește să dea viața unei realități istorice puțin cunoscute într-un roman intens și subtil, care nu devine nici o clipă sentimental. Traducere de Irina Bojin Fragment din "Sala de bal" de Anna Hope: "A doua zi, când lumina palidă a dimineții pătrunse în cămăruță, auzi pași oprindu-se în fața ușii. Ella se strădui să se ridice cât de cât, cu toate că nu putea să se miște din locul unde stătuse întinsă. Picioarele îi erau înțepenite. Abia dacă ațipise în noaptea aceea. - Ella Fay? Vino cu noi. Încercă să țină minte pe unde mergeau, să memoreze drumul, că poată reface: de-a lungul coridorului întunecat de la subsol, prin fața ușilor cu găuri, apoi sus pe scări, în lumina verzuie. Apoi pe un alt coridor, cu tavan înalt, sprijinit pe bârne. În scurtă vreme trecuseră de atâtea uși, că le pierdu numărul. Îi era greu să meargă. Se poticni de câteva ori, dar infirmierele o prinseră înainte să cadă, o traseră în sus, strângând-o tare de brațe și ciupind-o. În cele din urmă ajunseră în camera unde fusese în prima noapte, doar că acum șirurile de paturi erau goale. În încăpere se aflau doar câteva femei, care frecau podelele, așezate în patru labe. O duseră pe lângă ele într-o cameră alăturată, unde văzu patru căzi de baie, dintre care una era plină. Așezate în spatele ei, infirmierele desfăcură legăturile cu degete dibace, dar brutale, îi traseră cămașa peste cap și i-o scoaseră. Ella se aplecă în față și căzu în genunchi. Brațele îi atârnau grele, neputincioase. Parcă nu erau ale ei. Era o senzație așa de ciudată, încât nu-și putu stăpâni un țipăt. - Scoate-ți hainele, îi zise infirmiera irlandeză și o trase în sus, în picioare. - Nu-mi pot mișca brațele. - Hai. Infirmiera se aplecă spre ea și îi desfăcu nasturii rochiei cu mișcări bruște. Desprinsă de trup, rochia îi căzu în jurul picioarelor, ca o apă. Corsetul și jupă i-au fost trase în sus și scoase peste cap, pantalonii, trași în jos, și se văzu nevoită să rămână așa goală, tremurând, simțind cum mirosul acru al trupului ei se răspândește în aer. - Hai, intră în cadă. Încrucișând brațele peste piept, Ella intră în apă. Simți căldura în jurul gleznelor. Infirmiera plescăi nemulțumită din buze. - Hai, intră cu totul. N-ai cum să te cureți dacă stai în picioare. Ella izbuti să se lase jos în apă. - Ai zece minute, zise infirmiera. Și ai grijă să te săpunești. Plecă, păcănînd din tocuri pe pardoseală. Ella întoarse capul după ea. Parcă nu încuiase ușa, dar pe acolo nu ajungea decât în salon. Iar ferestrele din fața ei erau mari, dar zăbrelite. Se lăsă încet, încet în apa caldă, mișcându-și degetele umflate ca să le dezmorțească și scrâșnind din dinți de durere. Puțin câte puțin se întinse cu totul în cadă. Își privi trupul cu un fel de curiozitate; nu se mai văzuse niciodată așa. Picioarele îi erau pline de noroi, genunchii, după ce căzuse, erau acoperiți de tăieturi și zgârieturi din care ieșeau firicele de sânge, ce se dizolvau în apă ca mici norișori roșii. În rest, pielea era albă, aproape albăstrie; nu văzuse lumina soarelui, și nici nu trebuia s-o vadă. Acolo unde picioarele se uneau cu trupul, părul plutea în apă asemenea unei plante acvatice negre. În partea de sus a brațelor avea vânătăi purpurii și maronii. își pipăi obrazul cu degetele, strâmbându-se de durere când atinse carnea umflată."
