Cand isi imaginase ziua aceasta, Alma se vedea alaturi de Virgiliu, intampinand impreuna copiii, sau mergand impreuna dupa ei la orfelinat. Dar el nu este aici. Femeia nu se indoieste ca insusi sotul ei a cerut sa fie chemat la Ploiesti, ca sa-i indice, in felul acesta subtil, ca formal il este alaturi in misiunea nobila pe care si-a asumat-o, dar nu este cazul sa se bazeze pe el. Sau poate participarea lui Virgiliu la sedinta de la Centrala este o coincidenta prin care providenta ii sugereaza Almei ca, odata pornita pe drumul acesta, va fi mereu singura in lupta pentru a le asigura copiilor o soarta mai buna, in lupta spre a-si asigura siesi o soarta mai buna. ,
"Eu nu contez, ei sunt importanti!", isi spune Alma si alunga gandurile negre. Nu este momentul potrivit nici pentru regrete, nici pentru analize, in fond stie in sinea sa de ani de zile ca, practic, casnicia ei cu Virgiliu e iremediabil distrusa si ca ii mai tine impreuna doar o bucata de hartie. Si copilul. Matei, rodul iubirii lor. Iubire care a fost si nu mai exista demult.
"Astazi este o zi fericita! Ziua unui nou inceput! A soarelui iesit de dupa nori!" Zambeste larg, recompensandu-se pentru gandul bun. De dincolo de poarta, se aude tiuitul strident al unui claxon.
"-Au sosit! Au sosit copiii!, tipa Alma, iar fericirea se revarsa asupra-i ca o ploaie calda de vara."
