Loreta Popa face, în poezia sa, decupaje dintr-o realitate trăită sau doar visată, cu determinarea celui care știe că până și veșnicia clipei poate fi luată în posesie numai prin cuvânt.
Dar dincolo de abstracțiuni, este freamătul unei lumi concrete care nu poate fi înțeleasă decât prin iubire, care nu se lasă văzută deplin decât cu ochii minții: „Frunze răvășite de iubire/ se scurg prin trupurile copacilor; am înțeles că răbdarea/ e o altă formă de iubire;/ lasă-mă să închid ochii,/ să-ți dăruiesc o lume...”. Astfel, contactul cu lumea trece printr-un filtru care spiritualizează materia, Dumnezeu însuși este cel care ia, în chip recurent, forma luminoasă, imprimă clipei revelația. O obsesie a poeziei Loretei Popa o reprezintă prezența sufletului în materie, în carne, în sânge, expresia unei transcendențe care dă sens existenței, în fond. Ceea ce face nota distinctă și conferă acuitate poeziei din acest volum, fie observație umană, fie trăire și ardere a timpului omenesc, este atenția cu care poeta privește în jur și vede în durata unei clipe, pe care o poate dilata infinit, o scenă, o expresie a unei fețe, un gest, un amănunt cotidian, aparent nesemnificativ, care se transferă pe retina memoriei. Iar din spectacolul lumii, tragic sau comic, rămâne, în final, doar fascinația. - Adrian Alui Gheorghe
Salt înainte
